Coș de cumpărături

Nu ai produse în coș

TOTAL:
0,00 lei

Episodul 9 | Timok, balonul pufos și Selfi, doctorul de suflete

 

Intră în casă ultimul, zâmbind cu bucurie la sunetele pe care le scotea balonul pufos ce-i întâmpina în pragul ușii. Că să-l descrii pe Timok, ar trebui să ne gândim la veselia unei maimuțe, rotunjimea unui balon umflat bine bine de tot și mărimea unui pui de elefant, totul acoperit cu un puf colorat într-un galben auriu. 

Timo era un micinik, animalul de companie preferat de mai toți omuleții de pe Pluto pentru lucrurile extraordinare pe care le putea face. Să-l ții pe Timok într-un anumit loc era aproape imposibil pentru că, oricât de mare părea la prima vedere, avea o abilitate specifică micinik-ilor de a se furișa prin orice spațiu, oricât de mic, subțiindu-și corpul întocmai cum face nisipul atunci când curge prin gâtul subțire al unei busole. 

Că să-l descrii pe Timok, ar trebui să ne gândim la veselia unei maimuțe, rotunjimea unui balon umflat bine bine de tot și mărimea unui pui de elefant, totul acoperit cu un puf colorat într-un galben auriu.  — Neînfricatul Timok

Micinikii aveau o istorie interesantă pe Pluto. Nicio familie nu putea avea mai mult de un astfel de animăluț în casă. Ei puteau fi luați de la magazinul de miciniki, de unde omuleții de pe Pluto îi primeau gratuit. Motivul pentru care micinikii erau foarte apreciați era simplu: cu ei în preajmă, omuleții de pe Pluto erau mai buni, mai blânzi și mai jucăuși. Într-un fel, micinikii erau mascotele bunei dispoziții de pe Pluto și încercau să nu-și facă renumele de râs. 

În timp ce Timok scotea sunete care semănau vag de tot cu un lătrat (ca să fim sinceri, semănau mai degrabă cu scârțâitul unei uși ruginite de multă vreme), Music îl mângâia bucuros pe blană, încercând să-l facă să tacă. Lumi se strecurase pe lângă cei doi și căuta în frigider ceva de mâncare pentru Timok, încercând să-l liniștească pentru ca ei să poată discuta în pace. 

Atunci când Color intră în casă, animalul era mulțumitul posesor al unei tarte gustoase, pe care o molfăia de zor într-un colț de cameră, iar Music discuta cu sora lui despre visul lui cel mare, în care zbura pe o planetă ce permitea viața la suprafață. 

Color îi privi pe toți, ocupați cu diverse lucruri și se gândi încă o dată cât de complicat le va fi să lase în urmă confortul casei lor și să trăiască, ani de zile, în camerele mici ale unei nave spațiale. Auzise că ultimele tipuri de nave erau foarte avansate, auzise chiar și câteva lucruri despre funcțiile cele noi cu care le dotaseră constructorii, dar presupunea că o mare parte dintre ele erau doar vorbe spuse de constructori lăudăroși.

Timok nu-l observase pe Color intrând în casă. Îl privi cu o dragoste pe care doar la un animăluț de companie o poți vedea, apoi se ridică încet, scârțăi de bucurie și se aruncă în goană spre omulețul plinuț. 

Doar că stăpânul lui nu era foarte atent, așa că dragostea lui Timok îl luă pe nepregătite și îl lungi pe covorul din sufragerie, într-o învălmășeală de puf și bucurie. În timp ce Color încerca să se ridice de sub animalul super-vesel, Lumi intră și ea în discuția celor doi copii despre planete îndepărtate și îi întrebă așa, că într-o doară:

- Și dacă v-aș spune că într-o săptămână vom fi cu toții la bordul unei nave, îndreptându-se spre Pământ, vi s-ar părea interesant?

Copiii o priviră, amândoi, ca și cum ar fi luat-o razna. În câteva secunde, continuau discuția lor, supărați puțin pe mama cea care făcea haz de visele lor de exploratori. Așa că Lumi insista, chiar dacă și-i punea în cap și mai tare:

-Serios acum, v-ar plăcea să mergem împreună pe Pământ, într-o navă spațială?

Music se opri din discuție și o privi scurt, apoi se ridică de la masă. În timpul asta, Selfi o studia atent pe Lumi, ca și cum atunci ar fi văzut-o pentru prima dată. Selfi privea omuleții din jur de parcă ar fi vrut să le intre în minte și în suflet. Era, probabil, cel mai destept copil din școală și, uneori, simțea că oamenii din jur gândesc prea încet pentru toate cele câte erau de descoperit pe lumea asta. 

Selfi Escu nu colora lumea din jur, nu lumina și nici nu compunea muzica. Ea privea prin oamenilor și le observa culorile interioare. Din combinatia lor, așa cum se arătau ochilor lui Selfi, culorile ofereau primele indicii ale bucuriei, tristeții ori suferinței ce îi marca pe omuleți în anumite momente. 

Știi, atunci când te uiți printr-un geam, vezi afară. Pomi, case, oameni, drumuri, iarbă. Vezi culorile din jur și îți dai seama că bate vantul, că ploua ori e soare puternic. Așa îți dai seama dacă poți ieși afară îmbrăcat bine sau în pantaloni scurți. 

La fel proceda și Selfi, atunci când era vorba de privit omuleții. Pentru ea, corpul celorlalți era ca o fereastră. Și le vedea inima, le vedea plămânii sau stomacul, dar nu așa cum ni le imaginăm noi, ci asemeni unor culori puternice. În funcție de cât de puternice erau culorile respective, știa că în zona aceea exista o problemă sau nu.

Vezi tu, pe Pluto, omuleții asemeni lui Selfi erau adevărații doctori. Așa cum astăzi, noi, pământenii, ne ducem la doctori diverși care ne consultă, ne iau sânge ori ne fac poze pe interior, pe Pluto omuleții n-aveau nevoie de toate aceste lucruri. Ei aveau nevoie doar de un Privitor, adică cineva care să se uite la culorile lor și să le spună ce se petrece. Iar Selfi părea că va deveni un Privitor extraordinar.

Pe Pluto, majoritatea omuleților se nășteau pentru a fi ceva anume. Unii își descopereau misiunea chiar de la început, alții mai târziu, pe măsură ce încercau să facă ceva și descopereau, apoi, că au puterea de-a face altceva. 

Mulți copii, chiar și de pe Pământ, au problema asta. Mulți se întreabă ce anume ar putea face ei cel mai bine atunci când vor fi mari. Și se așteaptă ca părinții sau bunicii să le răspundă la întrebările astea. Doar că nimeni nu le poate răspunde cu adevărat. 

Copiii trebuie să încerce lucruri, să vadă ce li se potrivește și ce nu, la ce sunt cu adevărat buni și la ce nu. Și-apoi, când vor fi mari, o să vină o vreme când vor înțelege ușor ce urmează. 

Selfi, ca și Music, știuseră, cumva, chiar de la începuturi, ce vor fi. Iar părinții lor i-au ajutat să-și cultive puterile în cel mai bun mod cu putință. Dacă pe Music îl duseseră la toate lecțiile muzicale pe care și le dorea, cu Selfi a fost mult mai complicat. Ea le-a spus că ar vrea un singur lucru. Să meargă cu Lumi la bibliotecă, ori de câte ori se poate, și să citească acolo toate cărțile pe care și le dorea. 

Selfi era un copil extrem de ciudat. În timp ce alți copii de seama ei își doreau jucării și bomboane ori haine extraordinare, Selfi își dorea cărți. Îi plăcea să le citească. Iar părinții ei i-au luat toate cărțile din lume. 

Iar la bibliotecă, acolo unde Lumi mergea zilnic, i se crease o adevărată cameră în care să-și poată pune cap la cap toate ideile pe care le aflase din cărți. Și Selfi iubea camera de la bibliotecă. Așa că, în scurtă vreme, cunoștințele ei depășiseră cu mult tot ce puteau afla ori ști profesorii sau părinții ei.

Iar acum, când se apropia de 10 ani, Selfi aproape că te intimida cu mintea ei. Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei, ea era brunetă, fără vreo altă nuanță în păr. Purta ochelari cu lentile colorate, așa încât ceilalți nu-i vedeau întotdeauna ochii. Dacă nu știai că este un Privitor, Selfi arăta exact ca un omuleț adolescent, așa cum erau milioane de alți omuleti pe Pluto. 

Lumi, însă, o știa bine pe Selfi, așa că nu o surprinse replica ei:

-Mami, eu și Music nu ne-am dori nimic mai mult decât să vedem și alte lumi. E ceva ce discutăm de când eram mici, visul pe care ni l-am construit amândoi pentru atunci când vom fi mari. Dar știm că nu e la îndemâna oricui să zbori, mai ales în spațiu. Ca să putem zbura, ne-ar trebui o rachetă din cel mai puternic aliaj cu care lucrează Constructorii. Și nu doar atât, pentru că rachetele există. 

Dar, după câte știu eu, noi suntem o familie obișnuită de pe Pluto. Ne-ar trebui o avere să putem face rost de o astfel de navă. Ne-ar trebui o avere să putem strânge toate proviziile și toate instrumentele necesare pentru o astfel de călătorie. În plus, continuă fetița în timp ce-și scotea ochelarii și o privea cu ochii ei violeți, ne-ar trebui un motiv puternic să lăsăm în urmă toate lucrurile pe care le-am așezat aici, pe Pluto, noi toți. 

Pentru că acolo, în frigul din spațiu, n-am mai fi Colorator, Luminator, Privitor ori Muzician. Am fi doar niște mici ființe de pe Pluto, plecate să înfrunte primejdiile lumii într-o călătorie despre care nimeni nu știe dacă se va încheia cu bine sau nu. 

Lumi continua să tacă și se gândi că, deodată, o piatră zburase de pe inima ei. Ambii copii își doreau călătoria asta de când se știau, așa că greul se rezolvase chiar înainte să îl înfrunte cu adevărat. 

De fapt, așa e cu majoritatea problemelor. Ne facem griji pentru ele, ore, zile și luni de-a rândul, că să aflăm apoi, într-o clipită că, daca am fi întrebat pe cineva anume, daca am fi avut curajul să le înfruntăm din primul moment, ele, problemele, ar fi apărut așa cum sunt ele cu adevărat. Mici, mici de tot. 

Doar că Selfi nu terminase:

- Mami, văd în culorile tale că îți dorești din toată inima să mergem în această călătorie. Că nu spui doar așa, ca să ne faci nouă pe plac. Și te rog, și pe tine și pe tati, să nu va dați peste cap pentru a ne face nouă plăcerea de-a merge undeva într-o navă spațială. 

Color se ridicase și el, între timp, de sub îmbrățișarea pufoasă a lui Timok și asculta surprins modul cum fetița lor rezolvase, din câteva cuvinte, o criză pe care ei se pregăteau să o înfrunte ca pe un uragan. 

În următoarele ore, el și Lumi le povestiră copiilor despre întâmplările din acea zi, despre invitația pe care o primiseră și drumul lung pe care urmau să îl parcurgă până pe Pământ și înapoi. În seara aceea, adormiră cu toții, visând la stele, planete și tot ce-o mai fi fost între ele, pe drumul spre Pământ.

 

Vezi continuarea →
← Vezi episodul trecut
LASĂ UN COMENTARIU

Te rugăm să ai în vedere ca toate comentariile sunt moderate înainte de publicare.


SUS