Coș de cumpărături

Nu ai produse în coș

TOTAL:
0,00 lei

Episodul 14 | Planeta ca un butoi

În câteva zile, Uranus apărea în fața noastră ca o bilă uriașă. Într-un fel, semăna puțin cu Neptun. Era la fel de albastru și la fel de înghețat. În jurul lui, ca un cerc fin de tot, străluceau 13 discuri. Și da, știu că ești interesat să afli, Uranus era culcat precum butoiul imaginat de Selfi.

- Știm ceva despre ființele de pe această planetă?, Întreba Color, iar Nava îi răspunse imediat.
- Nimeni n-a reușit să le vadă niciodată cu adevărat. Toți exploratorii care au mai călcat pe aici, până acum, le-au putut auzi doar vocile. Am reușit să iau legătură cu ei și să le spun că venim. Mi-au răspuns că ne așteaptă, dar n-am primit nicio imagine de la ei, așa că nu pot să va spun mai multe.

Ne-am îmbrăcat gros, gros de tot, pentru că pe Uranus era frig de-ți înghețau urechile ciulite gata. Și apoi ne-am îndreptat spre ieșirea din Nava. Ne uitam unii la alții și ne gândeam ce ființe ciudate ne așteptau dincolo de ușă.

Și…, cred că ciudat era puțin spus. Hai să-ți explic. Ființele de aici arătau ca niște mingi. Și se învârteau, repede-repede, în toate părțile. De fapt, așa mergeau ele. N-am văzut să aibă ochi ori gura, la fel cum n-am văzut să aibă mâini sau picioare. Când am coborât de pe nava, în jurul nostru erau sute de astfel de mingi care se învârteau rapid în toate părțile.

Color le-a spus cât ne bucurăm că am ajuns pe Uranus. Dar n-a primit niciun răspuns. Mingile se rostogoleau în continuare, înainte și înapoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-am uitat unii la alții și ne-am dat seama că aveam o problemă serioasă: cum poți vorbi cu cineva care nu vorbește? Și care n-are nici măcar maini, să încerci, prin semne măcar, să te înțelegi cu ființa respectivă?

- Am o idee, spuse Music deodată și începu să bată din palme. Unu-doi, unu-doi, spunea el și, la fiecare doi, bătea din palme.
- Încerc și eu!, se alătura Lumi și, ca să facă bătaia din palme și mai interesantă, ea începu să numere Unu-doi-trei și, la fiecare Trei, bătea din palme.

Aveam deja un ritm. Iar eu, când aud un ritm danseeeeez. Bum! Coada mea prinsese viață și se mișca pe ritm. La fel și urechile și, în scurtă vreme, tot corpul.

- Întotdeauna am crezut că muzica poate fi o limbă ca oricare alta, ne spuse Music în timp ce se uita încântat la familia lui care bătea din palme pe ritmul muzicii.

După mai multe minute de cântat și bătut din palme, era clar că mingile nu par să fie impresionate de noi. Se mișcau la fel ca înainte și nu părea că sunt interesați în vreun fel de muzica noastră. Așa că, unul câte unul, am renunțat să mai cântam. Se așternu liniștea. Trebuia să găsim repede altă idee, pentru că nu puteam pleca de pe Uranus fără pecetea lor.

Lumi a încercat apoi să vorbească ceva, orice. Selfi le-a desenat lucruri. Eu am încercat chiar și un pârț, la fel ca pe Neptun, doar că de data asta n-a funcționat. Nimeni nu era interesat de noi. Când ne-a văzut atât de triști, Color s-a gândit să ne înveselească:
- Ființe de pe trei planete diferite s-au întâlnit cândva și s-au apucat să se laude. Pământenii au spus că ei vor ajunge pe Lună. Bate asta, na! Doar că ființele celelalte n-au fost prea impresionate. Omuletii de pe Pluto au spus că ei vor ajunge pe Neptun. Ce zici, poți depăși asta? Rămași la urmă, monștrii de pe Make Make au spus că ei vor ajunge pe Soare. Ceilalți s-au prăpădit de râs. Auzi, să ajungă pe Soare. Oare ei nu știau că îi va prăji imediat cu căldura lui? ”Și cum veți face asta?”, i-au întrebat pe monștri. ”Simplu, o să mergem noaptea!”.

Obosiți de la toate încercările acelea de-a vorbi cu ființele de pe Uranus, gluma lui Color ne-a făcut pe toți să râdem. Și am râs așa cum facem noi, când ne jucăm acasă cu tot felul de lucruri. Am râs fără să ne mai gândim la mingile din jurul nostru.

Atunci, s-a făcut liniște. Mingile au încetat să se rotească și au rămas nemiscate. După câteva clipe, ca la un semn, cele din fața noastra au început să se dea la o parte, ca și cum ar fi încercat să ne arate calea pe care trebuia să mergem.

Privind strada ce se deschidea în fața noastră, ne-am dat seama că, într-un fel ciudat, râsul nostru era cea mai bună cale de-a comunica. Am mers, deci, mai departe, așteptând să vedem ce aventuri ne așteaptă.

 


← Vezi episodul trecut
LASĂ UN COMENTARIU

Te rugăm să ai în vedere ca toate comentariile sunt moderate înainte de publicare.


SUS