Coș de cumpărături

Nu ai produse în coș

TOTAL:
0,00 lei

Episodul 8 | Provocarea

Am urmat monstruleții, prin jeleul pufos care era casa lor, până când ne-am apropiat de ceva ce semăna foarte mult a oraș. Adică, să înțelegi mai bine, seamănă cu un oraș, dar nu cu un oraș obișnuit. Părea un oraș făcut de o cofetărie. Mda. Salivez. Străzile erau construite din același material pufos și tremuricios ca și norii. Iar casele... ei, aici era ceva ce merită povestit. Casele de pe Neptun sunt, de fapt, ca niște mari bezele, cu moț deasupra, așezate pe stradă una lângă alta, de parcă ar fi puse într-o tava mare, pregătite pentru copt.

Când am văzut toate casele acelea, înșirate și moțate, mi-a venit instantaneu pofta de bezele. Am și scheunat de poftă, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. M-am bosumflat și mi-am pleoștit urechile, dar tot nu m-a băgat nimeni în seamă.

Color mergea înaintea tuturor, îngândurat. Lumi admira strada monstruleților, iar Music fredona un cântec doar de el știut. Selfi... era Selfi. Scria de jos ceva, într-un caiet, probabil în ideea că așa poate ține minte multe din detaliile pe care le vedea în jur.

Monstruleții ne-au condus așa până când, la un moment dat, s-au oprit cu toții în fața unei case mult mai mari decât celelalte de pe stradă. Au intrat toți și m-am minunat că au loc. Am intrat și noi după ei și, ce să vezi, înăuntru, casa părea ca un fel de peșteră imensă, în care nu doar că aveam cu toții loc, dar între noi rămăsese un spațiu suficient de mare încât să trebuiască să strigam unii la alții că să ne auzim.

O vreme, am stat uitându-ne la ei. Iar ei au stat uitându-se la noi. Ciudați rău monstruleții ăștia. Apoi, unul dintre ei s-a rupt din rând și a venit în fața noastră. S-a oprit și ne așteptam să înceapă iar să vorbească cu glasul acela care semăna cu pietrele mari ce se rostogolesc pe un munte. Dar n-a fost așa.

Știi cum vorbesc oamenii atunci când trag în ei puțin aerul dintr-un balon cu heliu, din acela de la petreceri? Subțire, subțire, subțire? Ei, cam așa vorbea arătarea din fața noastră. M-a bufnit râsul și atunci, vai mie, am scapat un alt pârț. Norocul meu că sunt plin de blană aurie, că altfel eram acum roșu ca racul. Când mi-a auzit… sunetul, monstrulețul s-a oprit din miorlăiala lui subțire și a început să râdă. Au râs iar toți, arătând spre mine, de parcă as fi fost un fel de mascota tribului. M-am ascuns între picioarele lui Color și am așteptat să mă topesc de tot de rușine. Nu m-am topit.

Monstrulețul s-a pornit iar pe miorlăit, iar Selfi a dat din cap mulțumită că, în sfârșit, înțelege câte ceva. Mă îndoiam că înțelege, dar hai să vedem ce se întâmplă mai departe. După ce monstrulețul a terminat de vorbit, Selfi s-a întors către noi și ne-a spus:

- Ne-a spus că, pentru a obține pecetea de pe Neptun, trebuie să trecem de trei probe foarte grele. Că nimeni până acum n-a reușit să treacă de ele, așa că să nu ne așteptăm să plecăm de aici cu pecetea că e aproape imposibil. La prima probă, va trebui să alergăm mai repede decât campionul lor la bilubici. La a doua, să răspundem la o ghicitoare. Iar la a treia, să vorbim limba lor.

Probabil că aștepta un răspuns, dar n-a primit. Eram prea uimiți. Cât de deștept să fii să înțelegi ceva din miorlăiala aia? Serios? Adică tu chiar ai înțeles? Am vrut să spun ceva, dar m-am abținut la timp, așa că din gura mi-a ieșit un miorlăit ca de monstruleț. Ceilalți m-au privit uimiți. Credeau că eu vorbesc limba lor. N-o vorbeam. Doar scoteam sunete pe gură, așa cum faci și tu când vorbește gura fără tine.

Selfi a continuat, de parcă era o discuție normală, din sufrageria noastra de acasă.

- Trebuie să facem echipe. Ne gândim care dintre noi se pricepe cel mai bine la fiecare probă. Uite, eu și mami putem concura la ghicitori. Tati, tu poți sigur să vorbești limba lor, că nu e grea deloc. Îți explic eu imediat ce anume trebuie să faci. Cu toții o puteți vorbi foarte ușor, doar că tu, tati, poți face ceva ce noi nu putem: poți fi și haios în timp ce-o vorbești. Iar tu, Timok, o să mergi la proba de fugă. Dacă tu nu poți fugi, țopăi și nu te poți strecura printre obstacole, atunci nimeni n-o mai poate face. Music te poate ajuta să prinzi curaj cu melodiile lui.

Noi tăceam, în continuare, de parcă vorbea cu alții, nu cu noi. Oare cum îi ieșeau atât de repede toate vorbele alea din gură? Că la mine, dacă e să fiu sincer, gândurile se formau greu, greu de tot. Noroc însă că o avem pe Selfi cu noi.

Și, uite așa, ne-am apucat cu toții de pregătirea pentru probele pe care le aveam de trecut. Că să fie treaba și mai frumoasă, eu eram primul la rând. Se pare că fuga era proba lor preferată. Așa că m-am pregătit cât am putut eu de bine. M-am așezat pe lăbuțele din spate și am început să înghit în sec. Apoi m-am asezat pe burtă și am închis ochii. M-am gândit o clipă că aș putea fi invizibil, doar că nu mi-a ieșit prea bine.

Trebuia să fug și trebuia să câștig. Vine o vreme în viața fiecăruia dintre noi când trebuie să facem asta. Trebuia să joc bilubici.


Un concurs e ca o scară
Intri, urci, dar nu știi cât
Că e zi sau că e seară
Să-l câștigi, fii hotărât!

Provocarea asta mare
Ne va da ce ne dorim
Hai, citiți în continuare
Să vedeți de reușim



← Vezi episodul trecut
1 comentariu
scris de Ferbinte Nicu la June 22, 2020

Aveti povesti foarte frumoase! Felicitari! Le asteptam pe urmatoarele , va multumim!

LASĂ UN COMENTARIU

Te rugăm să ai în vedere ca toate comentariile sunt moderate înainte de publicare.


SUS