Coș de cumpărături

Nu ai produse în coș

TOTAL:
0,00 lei

Episodul 9 | Bilubici

În timp ce Selfi vorbea cu monștrii blănoși, eu mă tot întrebam ce-o fi ăla bilubici. Am jucat multe jocuri la viața mea, dar de bilubici n-auzisem niciodată. Și mă uităm la arătarile alea și mă gândeam cât de repede fug ele și ce-ar trebui să fac să le întrec.

Selfi s-a apropiat de mine și mi-a lămurit misterul.

- Timok, sala de bilubici e în camera alăturată. E mare, ca un stadion, pentru că la bilubici trebuie să alergi destul de mult, să sari peste diverse obstacole și să te strecori prin altele. Ca să înțelegi mai bine, gândește-te că intri în camera unui copil care nu și-a strâns jucăriile de multă vreme. Pe jos, te așteaptă tot felul de jucării ascuțite, care te îmbie să calci pe ele. În jurul tău, alte grămezi de jucării stau să cadă pe tine, așa că trebuie să te strecori pe lângă ele sau printre ele. Apoi, când credeai că ai terminat, va trebui să atingi cu boticul un buton și să pornești înapoi. Dacă te întorci fără să atingi ori să demolezi ceva, atunci ai șanse să câștigi. Bineînțeles, dacă neptunianul care concurează cu tine n-a ajuns, deja, înaintea ta.

Când am auzit de camera cu jucării care n-au fost strânse de multă vreme, am început să mă gandesc la ziua în care am intrat în camera lui Music și am încercat să mă strecor pe lângă o grămadă de mașinuțe. Doar că n-am reușit, așa că unele, grele rău, mi-au căzut în cap. Norocul meu că eu sunt un micinik, așa încât îmi pot schimba forma și pot deveni subțire ca o ață dacă vreau, la fel cum pot deveni plat ca aluatul unei pizza. Mă rog, nu asta voiam să spun, ci faptul că, dacă vedeți ce scriu eu acum, vă rog, copii, nu vă mai lăsați jucăriile împrăștiate, că e tare greu să te ferești de ele când intri într-o cameră dezordonată. Vă roagă Timok mult de tot!

Am dat din urechi semn că înțelesesem cum se joacă bilubici. Adică fugi, fugi, fugi, dai cu botul în buton și iar fugi și tot așa. Trebuie să trec pe lângă, prin sau peste grămezi de obstacole. Simplu.

Și a fost simplu, în capul meu, până când m-am dus în camera de lângă. Of, micinikul din mine încă se mai miră, să știi. Aia nu era cameră. Adică, de ce ai spune ”cameră” la ceva atât de mare precum un oraș întreg? Nu-i vedeam pereții și nici tavanul. Era ca și cum din peștera de dinainte am fi ieșit afara. Și asta nu era tot. În ”cameră” asta părea că s-a jucat un uriaș cu jucăriile și că le-a lăsat împrăștiate. Și uriașul ăsta avea multe jucării. Și nu le-a mai strâns de multă vreme. Așa că, în fața mea, precum dealuri și văi, munți și prăpăstii adânci, stăteau niște bucăți de… ceva. Apoi, m-am gândit mai departe. Dacă eu nu-i văd pereții, atunci îți dai seama cât am de alergat până ating butonul ăla cu boticul meu fin, iar apoi să mă întorc.

Norocul a fost că, aproape imediat, lângă mine a apărut un monstruleț neptunian ce făcea tot felul de mișcări ciudate de încălzire. Se trăgea de mâini, de picioare, își rotea capul și își fâlfâia urechile. Și, în timpul ăsta, se uita la mine cu o privire care îmi dădea de înțeles că îi pare tare rău de mine, dar n-am nicio șansă.

Asta m-a enervat. Adică, Timok cel viteaz să nu aibă șansă? Nici n-o să vadă neptunianul ăsta ce a trecut pe lângă el. Și m-am întors spre el să îi latru ceva, doar că în timpul acela s-a auzit un zgomot că un chițăit de șoarece, așa. Și m-am întors să văd de unde vine. Apoi m-am întors iar să îi arunc privirea mea cea puternică neptunianului, doar că nu mai era acolo. Neptunianul fugise, iar eu stăteam ca fraierul și mă uităm după el.

Norocul meu a fost că Selfi mi-a strigat să fug repede. Și am fugit. În spate, l-am auzit pe Music. Cânta melodia aia care-mi place mie la nebunie atunci când ne jucăm afară. Întotdeauna alerg cu plăcere când îl aud. Am băgat, deci, viteză, până când m-am apropiat de neptunian. Era bun! Știa să alerge și alerga cu toată viteza înainte. M-am ținut după el, că doar el știa sigur unde e butonul din partea cealaltă a camerei. Am trecut peste un mic munte de obiecte lipicioase, apoi ne-am strecurat pe sub un fel de sertar răsturnat cu fundul în jos, alături de toate obiectele din el. Am zburat, în viteză, pe lângă un fel de baltă ce stătea acolo și, la un moment dat, m-am trezit că nu-l mai vad pe neptunian langa mine. M-am uitat în urmă și l-am zărit blocat într-o sticlă sau ceva de genul asta. Probabil că, în viteza lui, intrase pe gâtul sticlei și rămăsese acolo, amețit de oprirea bruscă. M-am tot gândit ce să fac. Să merg înainte fără să știu unde e butonul? Să mă întorc și să-l ajut, dar să risc astfel că o să mă întreacă?

M-am întors, că sunt bun la inima. Timok iubește celelalte ființe și nu le dorește răul. M-am subțiat și am intrat în sticlă. Neptunianul miorlăia ceva în limba lui. I-am făcut semn din cap că am venit să îl salvez și l-am chemat după mine, afara din sticla. A ieșit, ușor, în timp ce-l trăgeam cu gura de mânuța lui pufoasă. Doar că afară, vai mie, nu voia să mai fugă cu niciun chip. Am lătrat, m-am rugat de el, dar tot amețit părea. Ce facem acum? Așa că m-am transformat într-un fel de pizza mai mare, așa, l-am invitat să se suie în spinarea mea și am luat-o iar la fugă. Neptunianul mă trăgea ușor de urechi atunci când voia să o luăm într-o parte sau alta. Urechea dreaptă, mergem la dreapta. Urechea stângă, mergem la stânga. Nu mi-a plăcut să mă tragă de urechi, dar asta e. M-am luat la întrecere cu el, trebuie să câștig, nu?

În scurta vreme, se vedea capătul celălalt al camerei și butonul pe care îl căutăm. Am ajuns acolo și am atins cu boticul de buton. Ciudat, dar neptunianul n-a vrut să îl atingă. Mi-a făcut, în schimb, semn să mergem înapoi, către locul de unde a pornit concursul. Ne-am întors fără mari peripeții, iar la sosire ne-a aplaudat toată lumea. Pare că neptunienii apreciau că m-am întors pentru el. Mi-au pus la gât un fel de medalie strălucitoare. Ce bine m-am simțit!

Color, Lumi, Selfi și Music m-au luat deoparte și m-au ciufulit cât au putut ei de mult. Începusem cu dreptul concursul nostru cu neptunienii și asta era bine. Mai aveam două probe și obțineam pecetea lor. Puteam merge la planeta următoare, să căutăm alte ființe și să luăm altă pecete în drumul nostru spre Pământ.


Țup în sus, apoi fentezi
Cazi, dar iute te ridici
Grijă să nu derapezi
Așa-i jocul bilubici

M-am născut alergător
Eu când fug, sunt chiar frumos
Sunt pe placul tuturor
Timok, marele pufos



← Vezi episodul trecut
1 comentariu
scris de Ferbinte Nicu la June 22, 2020

Va mulțumim frumos pentru poveste.
Cu respect,
Ferbinte Nicu
…o asteptam pe urmatoarea: eu si fiica mea😀

LASĂ UN COMENTARIU

Te rugăm să ai în vedere ca toate comentariile sunt moderate înainte de publicare.


SUS