Casa lui Lumi era mică, așa cum ar fi la noi o casă de păpuși. Pentru că trăiau jos, sub suprafața planetei, omuleții nu aveau nevoie de case precum cele pe care le avem noi, pământenii. La ei nu ploua, nu ningea și nu se întâmplau alte fenomene meteo extraordinare.
Dacă vrei să-ți imaginezi o casă de pe Pluto, gândește-te la câteva mingi de fotbal, mari cât un balon de plajă, cărora le faci o intrare într-o parte, iar apoi le mobilezi cu tot felul de lucruri trăznite.
Era rușine mare pe Pluto să ai casa de culoarea caselor vecinilor, așa încât omuletii se întreceau să își coloreze locuințele în nuanțe din ce în ce mai trăznite. Privit de sus, un astfel de oraș era ca un covor extrem de mare de mingi multicolore, așezate unele lângă altele după un plan bine pus la punct.
Mormanul de chestii din fața casei arăta de parcă ar fi căpătat viață, iar Lumi zâmbi larg, oftă cu dragoste și strigă ușor spre personajul ce deocamdată nu se vedea.
– Color, ai pierdut ceva?
O siluetă se arătă de după mormanul de lucruri, se îndreptă de spate și porni spre Lumi. Color Escu e greu de descris, dacă nu îl vezi în carne și oase. Imaginează-ți un omuleț plinuț, cu o salopetă precum au aici, pe Pământ, mecanicii auto.
Neoanele pe care le avea cândva pe cap se cam răriseră spre creștetul capului, așa că acum era aproape chel. Antenele îi rămăseseră stinghere pe cap, ca niște amintiri ale pletelor pe care le avusese cândva. Dacă l-ai fi privit bine, ți-ar fi atras atenția ochii lui, colorați în mii de nuanțe de albastru, verde, roșu ori portocaliu, semnul cel mai important care le arăta omuleților de pe Pluto faptul că sunt în prezența unui Colorator.
Mulți alți omuleti aveau ochi multicolori, dar coloratorii aveau ceva special. În cazul lor, culorile păreau că se joacă mereu, că se mișcă într-o parte și alta. În ochii lui Color se afișau negreșit sentimentele pe care le încerca într-un anumit moment. Furtuna din ochii lui însemna supărare, iar culorile se transformau în ceva mohorat, așa cum sunt norii de ploaie aici, pe Pământ. Bucuria era explozia culorilor din florile de primăvară, iar dragostea, ei, acolo se vedea cu adevărat magia culorilor din ochii lui Color. Dragostea îi transforma ochii într-un carusel de culori, ordonat și magic, iar privirea lui Color devenea atunci, pentru scurtă vreme, un soi de magnet ce-ți capta atenția.
Vrei să vezi cum arătă ochii lui Color? Găsește un carusel din acela ca un ochean și uită-te prin el. O să vezi exact despre ce vorbesc.
Color se născuse pentru a fi colorator și era, prin excelență, unul dintre cei mai buni pe care îi avea Pluto. Inventase o mulțime de feluri noi în care puteau fi colorate lucrurile din jur, iar oamenii îl apreciau foarte tare pentru asta. Dacă ar fi fost să își dorească un colorator anume pentru orașul ori strada lor, probabil că primul nume care le-ar fi venit în minte era Color Escu, omuletul blajin pe care Lumi îl iubea din toată inima.
Ajuns lângă Lumi, Color o privi cu ochii lui multicolori și căscă.
– Singurul lucru pe care n-aș suporta niciodată să îl pierd ar fi familia mea. Restul sunt doar fleacuri. Le pierzi, le găsești, le strici, le construiești.
Felul cum îi vorbea Color, dar și apăsarea pe care o simțea în urma vizitei de la bibliotecă o făcură pe Lumi să-și aducă aminte de ce se înțelegeau ei doi atât de bine. La primele întâlniri, Color se bâlbâise destul de tare. Dar, din modul ciudat în care vorbea, se conturase cel mai frumos lucru pe care i-l spusese cineva vreodată. Și Lumi se topise atunci, acolo, lângă un omuleț bâlbâit, aiurit și plinuț ce încerca să lege în vorbe greoaie lucruri pe care le vedea extrem de clar în mintea lui:
– Știi, pe alte planete, acolo unde ajunge lumina unor stele, culorile se nasc din lumină. E un truc genial pe care l-a reușit natura. Să transformi lumina în viață.
La noi, e mai complicat. Pentru că nu trăim la suprafață, lumina soarelui nu ne atinge. Așa că, pentru a naște culori, trebuie să convingi mintea să le vadă, să le simtă, ca și cum acele culori ar fi mâna pe care o strânge la nevoie sau zâmbetul pe care-l caută în mijlocul unei mări de tristețe. Asta fac eu. Conving mintea. Apoi, odată ce am reușit, cineva trebuie să repete trucul ăsta iar și iar, până ce mintea se convinge singură că în jurul ei e o lume extraordinară, plină de culori și lumină. Asta faci tu. Dansezi mereu cu mintea noastră, îi câștigi încrederea.
Într-un fel, eu inventez miracole pe care le construiesc în mintea mea, iar tu le faci să se producă zilnic, iar și iar, în viața reală, printre oameni. Eu visez lucruri pe care tu mi le arăți apoi, mie și altora, în adevărata lor măreție. Dacă noi nu suntem două jumătăți ale unui întreg, înseamnă că eu nu mai înțeleg nimic din viața asta.
Trecuseră mulți ani de atunci, și e adevărat că, uneori, Color a dat semne că n-ar înțelege mare lucru din viața din jurul lui. Sau, cel puțin, că nu-i pasă foarte mult de ea. Dar Lumi știa mai bine de atât. Color era îndrăgostit de viață atât de mult încât îi căuta zilnic straie din ce în ce mai frumoase.
Munca lui, ca de fapt munca oricărui alt colorator, îl obliga mereu să viseze cu ochii deschiși. Să vadă lucruri extraordinare acolo unde alții vedeau banalități. Și Lumi învățase că iubești viața nu atunci când o trăiești la maxim, forțându-i limitele în fiecare zi, ci atunci când o admiri, când o pui în valoare, când îi dai ocazia să strălucească. Și Color, deși avea două picioare stângi când era vorba despre muzică, dansa cu viața cel mai frumos dans pe care și l-ar fi putut închipui cineva.
– Azi mi-a spus un domn că m-a numit ambasador al lui Pluto pe Pământ. Că trebuie să plecăm într-o săptămână. Că puteți merge cu mine și tu și copiii, izbucni Lumi, așteptând să-l surprindă rău pe Color.
Doar că el își trecu palma peste frunte, de parcă ar fi vrut să îndepărteze ceva nevăzut de acolo. Apoi îi întoarse privirea și-i spuse un lucru la care ea nu se aștepta deloc:
– Știu. Și la mine a venit. Mi-a spus același lucru. Am plecat de la Casa culorilor și acum nu știu ce caut în mormanul ăsta de prostii. Îmi fac de lucru, încercând să gândesc. De ani întregi, ne-am construit aici un suflet. L-am îngrijit și l-am udat ca pe plantele din grădina ta. Sufletul familiei noastre e aici, și-a făcut cuibul în casa de acolo și ei vor să-l ducem cine știe unde. E…, e ceva ce nici nu pot gândi. Să fiu colorator e viața mea. Dacă nu sunt asta, atunci ce sunt? Cum pot să mă întâlnesc cu oameni de pe alte planete? Eu, care nu sunt în stare să leg două vorbe atunci când sunt față în față cu cineva? Și copiii? Cum să-i ținem cu noi, ani de zile, în călătorii primejdioase prin locuri de care n-a auzit nimeni?
Ochii multicolori ai omulețului se întunecaseră. Furtuna din ei îi făcea să pară triști și deznădăjduiți. O privi pe Lumi și, deodată, își șterse iar fruntea, îndepărtând toate gândurile ce nu-i dădeau pace. Color putea să facă asta ca nimeni altcineva. Putea să-și apuce deodată tristețea, să o arunce cât colo și să-i facă pe toți cei din jur să simtă că în orice rău e și un bine. Că lucrurile pe care le credem astăzi rele s-ar putea dovedi, mâine sau poimâine, cândva în viitor, adevărate binefaceri ce ne-au determinat să pornim în aventura vieții noastre.
Color zâmbi și se întoarse iar spre Lumi:
– Știi ceva? Atunci când ești colorator, înveți să ai răbdare. Asta ne trebuie, răbdare. O să mergem și pe Pământ, o să vorbim cu ei și o să ne întoarcem. Copiii noștri vor vedea Universul așa cum nu l-a văzut nimeni altcineva până acum. Și se vor întoarce pe Pluto ca primii călători printre stele și vor fi onorați de toată lumea pentru realizarile lor. Iar tu, tu poți înțelege cum se pot lumina și alte planete. Cine știe ce puteri ai putea avea pe Pamant? Nimeni n-a mai făcut asta vreodată, îți dai seama?
Cât despre mine, pot oriunde să visez la culorile mele, chiar daca n-o să mai putem colora Pluto destul de mult timp de acum înainte. Sunt lucruri care vin, lucruri care trec și lucruri care raman. Frica și tristețea vin și trec, dar faptul că noi suntem o familie și că ținem unii la alții o să rămână întotdeauna la fel. Oriunde vom fi.