Episodul 17 | Și lui Color îi e frică uneori

Privit de departe, Color părea că e un actor aflat pe o scenă, unde spectatorii îl urmăreau cu sufletul la gură. Ținea mingea cu o mână, iar cu cealaltă gesticula prin aer, ca și cum ar fi vrut s-o convingă de adevărul pe care i-l spunea:

– Când eram mic, credeam că frica e un lucru rău. Că ne blochează și ne strânge în brațele ei înghețate, că ne oprește să vedem lumea așa cum e ea. Când eram mic, mi-era frică de multe lucruri. Și nu-mi doream decât să cresc mare, mare de tot, și să scap de frică.

A trecut timpul și frica m-a însoțit oriunde mergeam. Doar că acum nu-mi mai era frică de monștrii din Văile Cumplite, de omul îmbrăcat în negru ce locuia peste drum de casa noastră, de miciniki ori de întuneric. Nu. Fricile acelea dispăruseră. Acum, mi-era frică de altceva. Că nu voi fi un colorator suficient de bun, că n-o să-mi găsesc niciodată locul în lumea din jur… că Lumi n-o să mă placă. 

Încet-încet, însă, am depășit și fricile acestea. Și, pe măsură ce le depășeam, în locul lor se apropiau de mine frici noi, croite pe măsura omului mare ce devenisem. Mi-a fost frică în fiecare dintre zilele în care Lumi v-a născut pe voi, Music și Selfi. Frică de viitorul în care s-ar putea întâmpla ceva rău cu voi, frică de necunoscutul ce ne aștepta pe toti. Mi-a fost frică de călătoria aceasta într-un fel pe care nici nu vi-l pot descrie. Frică să stau închis, ani buni, cu doi adolescenți care explodează de idei bune și rele, încercând să obținem ștampile de la ființe pe care nimeni, niciodată, nu le întâlnise înaintea noastră.

Dar și aceste frici au dispărut, în timp. La fel ca înainte, în locul lor au venit altele și altele. Iar eu am început să văd frica precum un prieten bun ce mă va însoți mereu pe drum, ajutându-mă să-mi pun ordine în gânduri și fapte.

Nu trebuie să-ți dorești vreodată să fii neînfricat. Diferența dintre oamenii curajoși și cei lași este că primii își acceptă frica și o înfruntă, în timp ce ultimii o acceptă, dar o lasă să-i sperie atât de mult, încât aproape că-i îngheață. Niciunul, însă, nu e cu adevărat neînfricat.

Vin aici, în fața ta, minge de pe Uranus, și recunosc faptul că mi-e frică. Lucrurile pe care ți le povestesc eu acum s-ar putea să fie știute de când lumea. Un singur lucru, însă, îl știu doar eu, Color Escu.

De-o veni o vreme în care oamenii dragi mie să fie în primejdie, o să uit de fricile mele. De-o veni o vreme în care lumea dragă mie să fie în primejdie, o să-i râd fricii în față. Da, mi-e teamă rău de ce se va întâmpla aici peste câteva minute, dar îți spun și ție și tuturor celorlalte ființe care așteaptă aici de mii și mii de ani că nicio frică din acest Univers nu mă va împiedica să caut, iar și iar, o cale să dobândim pecetea lui Uranus. 

Fricile mele sunt prietenii mei. Fricile mele îmi arăta lucrurile dragi, lucrurile la care țin, lucrurile pe care aș vrea să le protejez cu orice preț. Familia mea și Pluto merită să fac orice pentru a vă convinge că merităm pecetea.

Apoi Color tăcu și privi, încurcat, la pantofii ce părea că-l încurca. În jur, nu se întâmplă nimic. Rafturile păreau la fel de înalte și tăcute, la fel de reci ca și mai devreme. Toți ceilalți membri ai familiei simțiră atunci frica ascunsă în inima lor. Așa oare li se sfârșea călătoria lor?

Mingea către care vorbise Color lumina, însă. Iar lumina ei se întinse ca un val imens peste toate celelate mingi. Era ca și cum acolo, în biblioteca aceea imensă, un val de lumină se plimba fericit de jur împrejurul sălii, arătându-le tuturor că Uranus era mai mult decât o planetă înghețată.

Părea că prima probă fusese trecută cu bine. Mai aveam una. Și ne era mai frică decât oricând. Era rândul ca Lumi să-i spună altei mingi ceva ce nu mai auzise niciodată.

Tuturor ne este frică
De furtuni, de câini sau viață
Însă frica nu ne strică
Ea ne pune drept în față
Ce iubim, de ce ne pasă
Pentru ce venim acasă

timok