Episodul 7 | Uriașii

Ne-am dat jos pe Neptun direct pe un nor din acela pufos. Whoaaa, ce senzație interesantă. Norii de acolo seamănă cu o trambulină maaaaare, mare de tot. Și albastră. Adică, să înțelegi mai bine, gândește-te puțin cum ar fi să pășești pe un fel de jeleu mare și pufos. Bineînțeles că nu te poți ține pe picioare așa cum o făceai înainte, nu? Ne mișcam atât de rău în sus și în jos, în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, încât ne clănțăneau dinții în gură de atâta mișcare.

Color începu să râdă, în timp ce se uita la noi, toți, ceilalți, ce ne chinuiam fiecare să ne menținem echilibrul. Era clar că n-o să putem. Așa că ne-am aruncat în fund, pe burtă sau care cum a nimerit și am început să țopăim ca pe trambulină. Norii erau delicioși, iar culoarea aia albastră era, nu știu cum să zic, atât de (îmi tot vine să înghit, nu știu de ce) frumoasă, încât îmi venea să mananc din ea.

Deodată, însă, Color s-a oprit din râs. S-a uitat îngrijorat la noi, apoi la ceva deasupra capetelor noastre. M-am uitat și eu. Apoi m-am făcut mic, mic de tot, și m-am ascuns între picioarele lui Music. Veniseră monștri!

Că să-ți descriu mai bine monștrii de pe Neptun trebuie să îmi fac mult curaj. Erau atât de amenințători, încât îmi venea greu și să mă uit la ei. Color, însă, era mai puțin fricos ca mine, așa că începu să le vorbească.

– Venim de pe Pluto, le spuse el cu mâinile întinse și palmele îndreptate în sus, așa cum învățase că trebuie să facă atunci când le arăta altora că a venit cu gânduri pașnice. Avem nevoie de ajutorul vostru. Avem nevoie să ne susțineți, atunci când vom ajunge pe Pământ. Să recunoașteți că, pentru voi, Pluto e planetă, nu altceva.

Formele uriașilor dansau în jurul nostru și, deodată, devenise clar că puteau să zboare. Uriași amenințători care pot să și zboare? Urechile mi s-au pleoștit de tot și am fugit iar sub picioarele lui Music. N-o să mai ies de acolo niciodată. Brrrrr.

Lumi încerca și ea să vorbească, dar uriașii rămăsese la fel de tăcuți. Selfi încerca un fel de limbaj al semnelor, dădea din mâini în toate direcțiile și cred că nici ea nu înțelegea prea bine ce face acolo, așa că la un moment dat a renunțat.

Eu tremuram mai departe, iar urechile mele începuseră să se lovească de blană și, de la tremuratul ăsta, ziceai că sunt un fel de tobă ambulantă, ce cânta un cântec vesel. Music prinse ritmul și se apucă să cânte ceva, fără cuvinte, dar cu multe La La La-uri.

Sincer să fiu, mi-era cam rușine, că arătăm cam ciudat noi, viteji de fel, dar încurcați și împiedicați pe planeta uriașilor. Doar că, în scurtă vreme, micinikul haios din mine deveni mai puternic decât micinikul speriat. Și urechile dădură tonul picioarelor, iar corpul meu se trezi dansând, țup – țup, pe jeleul ăla mare și pufos.

Music îi dădea mai departe cu lălăielile lui, iar eu dansam de mama focului. Că să fiu sincer, uitasem de tot de uriași. În mintea mea, eram acasă, în familia mea cea frumoasă, și mă bucurăm ca un nebun. Am reușit să fac și niște tumbe, că jeleul mă ajuta la asta. La un salt, am reușit să-mi ating piciorul drept cu lăbuța stângă, iar apoi să-mi ating coada cu o ureche. Dansam atât de bine, încât urechile mele se mișcau în sus și în jos, repede repede, de parcă și-ar fi dorit să mă facă să zbor. Blana mea ciufulită se mișca și ea, în toate direcțiile. Ce să mai, arătam ca un cățel care se scutura de apă, doar că eu mă scuturam aproape la fiecare săritură.

Aș fi dansat, așa, multă vreme, dacă nu m-ar fi apucat cheful să încerc o săritură nouă. Și, în timp ce încercam, nu știu cum am făcut și, de bucurie, am tras un pârț. Apoi, de frică că am tras un pârț în public, am mai tras un pârț. Ce ghinion. Numai că n-am apucat nici să mă rușinez bine, că în jurul nostru s-a pornit un zgomot ca de pietre ce cădeau de pe niște munți înalți, înalți de tot. M-am uitat mai bine și, ciudat, părea că monstrii aia mari și înfiorători râdeau. Frica mea s-a transformat imediat în furie. Și era gata-gata să strig, doar că m-am abținut în ultimul moment. Altfel le-aș fi zis urlând:

– Băi, voi râdeți de mine?

Numai că, imediat, monștri aceia care zburau s-au așezat jos, lângă noi. Și-am văzut atunci că ei, de fapt, erau niște monștri pitici. Și erau pufoși rău. Adică, pufoși pufoși. De fapt, ce vedeam noi era imaginea lor proiectată în norii din jur. Și, ca atunci când stai seara cu o lanternă aprinsă și faci animale din degete, așa cum animalele acelea se văd mări, așa se vedeau și monștri noștri.

Mă uităm, recunosc, altfel la ei. Adică, pentru monstruleții ăștia ne-am speriat noi? Color și-a revenit cel mai repede, așa că s-a apucat să îi întrebe:

– Înțelegeți ce vă spunem?

Doar că ei nu înțelegeau, evident. Și continuau să râdă, arătând cu toții spre mine, ca și cum eram clown. Noroc cu Selfi, care s-a apucat să deseneze pe o foaie de hârtie planeta noastră. Când i-au văzut inima cea mare, omuleții au arătat bucuroși spre desen și au dat din cap că înțeleg ce e. Selfi a arătat spre planetă, apoi spre noi, explicandu-le astfel că suntem de acolo. Ei au dat din cap, semn că înțeleg. Și, încet-încet, le-a explicat tot prin desene ce voiam de la ei. De fiecare dată dădeau din cap, bucuroși. Selfi chiar se pricepe să rezolve probleme complicate, asta trebuie să recunosc.

Apoi, Selfi le-a dat lor foaia de hârtie și i-a rugat să îi deseneze ceva. Evident, aștepta un răspuns la ce le spusese. Și, ce să vezi. Un monstrulet ciufulit și vesel a luat foaia și a desenat imediat ceva. Părea tare bucuros că poate face asta. Când a întors desenul spre noi, să lesinam, nu alta. Ne desenase Pluto, cu inima ei cea mare. Apoi, unul după altul, a făcut și celelalte lucruri pe care Selfi le desenase mai devreme. Deja mă enervam rău. Și eu când sunt nervos, sunt fioros. M-am dus la Color, mârâind, cumva să îl rog să mă țină bine, să nu care cumva să rănesc pe cineva în furia mea.

Selfi, însă, a așteptat cuminte până când monstruleții au desenat tot ce aveau de desenat. Și apoi le-a desenat iar lucruri. Iar ei au copiat iar desenele ei, ca și cum era un concurs de desen, nu o conversație între ființe inteligente.

Când îmi pierdusem de tot răbdarea, unul dintre ei a ridicat ceva ce semăna cu o mână. Toți ceilalți au tăcut deodată. Apoi ne-a făcut semn să îi urmăm. Și, uite așa, a început cu adevărat aventura noastră de pe Neptun. Ce nu știam atunci, era că urma să trecem prin cele trei probe de foc pe care monstruleții de pe Neptun le dădeau oricărei ființe ce le vizita planeta.

Sar, m-ascund în vreun tufiș
Și de-atâta țopăit
Câte-un pârț trag pe furiș

Mă fac roșu, roșu bine
Că s-a auzit în jur
Când toți ochii sunt pe mine
Latru ”mmmik” și-apoi îndur

Timok