Întroducere în poveste, pentru părinți

Limba oamenilor de pe Pluto. Surpriză!

Cu multă, multă vreme în urmă, un omuleț de pe Pluto a ajuns pe Pământ. A fost o călătorie extraordinară, dar nu asta contează. Nu. Călătoria lui e păstrată într-un jurnal despre care vom vorbi cândva. Pentru că a trecut prin nenumărate peripeții, înainte să ajungă pe Pământ și a reușit să le povestească prietenilor de pe Pluto lucruri pe care, altfel, nu le-ar fi aflat niciodată despre călătoria dintre cele două planete.

Mai important este, însă, că acest omuleț a adus cu el un lucru extraordinar: limba poporului pluton’escu. O limbă foarte frumoasă, dacă începi să o cunoști mai bine. Ca să se poată integra mai bine pe Pământ, și-a luat un nume de pământean: Ludwik Łazarz Zamenhof. Apoi, a dat limbii pluton’escu un nume pe care pământenii să îl poată înțelege ușor.

Așa s-a născut, în ultimii ani ai secolului al 19-lea, limba Esperanto. O limbă vorbită astăzi de câteva milioane de locuitori ai Pământului, limba oficiala a spectacolelor Circue du Soleil, esperanto e astăzi o limbă pe care chiar și Google a integrat-o în traducătorul său online.

Dacă vrei, deci, să vorbești precum omuleții de pe Pluto, accesează Google Translate și vezi cum sună vorbele tale în esperanto.

Iată mai jos o listă a numerelor în limba poporului pluton’escu, să știi exact la ce capitol ești.

1 – unu
2 – du
3 – tri
4 – kvar
5 – kvin
6 – ses
7 – sep
8 – ok
9 – naŭ
10 – dek
11 – dek unu
12 – dek du
13 – dek tri
14 – dek kvar
15 – dek kvin
16 – dek ses
17 – dek sep
18 – dek ok
19 – dek naŭ
20 – dudek
30 – tridek
40 – kvardek
50 – kvindek

Poporul Escu

În Univers trăiesc multe ființe. Unele sunt drăgălașe, altele nu. Dar toate, absolut toate, au ceva în comun: cred, fiecare, în sinea lor, că sunt cele mai importante ființe din lume. Că ele și doar ele, stabilesc rostul Universului. Așa suntem și noi, oamenii. Iar povestea de mai jos e cel mai bun exemplu că ne înșelăm.

Pluto e o planetă. Orice ți-ar spune cineva, ăsta e adevărul. În august 2007, atunci când oamenii de știință de pe Pământ au decis să retrogradeze Pluto de la statutul său de planetă, părea că Universul n-are nimic de zis. În fond, oamenii erau conducătorii lui, nu? Așa că pamantenii au făcut anunțul și s-au dus, câteva ore mai târziu, la culcare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Doar că ea, vestea retrogradării, a plutit prin spațiu ore bune, dusă de undele radio ale emisiunilor de pe Pământ. Aproape cinci ore mai târziu, a ajuns la Pluto. Iar acolo, s-a dezlănțuit nebunia.

Noi, oamenii, am crezut întotdeauna că nu există viață pe Pluto. Am constatat că Pluto are atmosferă subțire, că par a fi oceane de gheață în diverse locuri de pe suprafața lui. L-am observat în trecere, de parcă nici nu doream cu adevărat să aflăm ceva. Ne-am plictisit repede. L-am tratat pe Pluto ca pe un bolovan mare ce se rotește, fără scop, prin spațiu. O piatră pe care am pozat-o și apoi ne-am văzut de alte treburi mai importante. Doar că ne-am înșelat. Rău. Așa se întâmplă mereu, atunci când crezi lucruri despre ceva sau cineva, fără să te obosești să cercetezi cu adevărat lucrurile.

Dacă am fi fost mai curioși, am fi aflat că Pluto e casa unor ființe uimitoare. Mici cât un deget de-al nostru, inimoase, dragute și sensibile așa cum nu ne-am închipui vreodată că ar putea fi niște extratereștri. În lumea lor, să faci rău cuiva e imposibil, pentru că nimeni n-a înțeles vreodată de ce ar face asta. Ce-ai putea avea de câștigat din suferința altora?

Își spun poporul cololuminoselfmiciomucolormuzicoselfieiciesculumenorzgrapluton’ escu, doar că nimeni altcineva, care nu e de pe Pluto, nu poate repeta numele ăsta fără să exerseze luni întregi. Așa că noi le vom spune simplu “poporul Escu”. Iar mai jos e povestea lor.

Culorile de pe Pluto

Închide ochii și gândește-te la culoarea albastru. Ce vezi? Vezi cerul? Vezi o haină albastră? Vezi un perete vopsit de sus și până jos în albastru? Acum imaginează-ți că o pensulă uriașă aruncă, din loc în loc, pete de roșu peste albastrul nostru. Apoi pete de culoare galbenă. Urmează, verde, violet, portocaliu și multe altele, până când în fața ta vezi o mare multicoloră ce pare că dansează pe un ritm extraordinar.

Din păcate noi, oamenii, vedem culorile astea, dar nu le simțim inima. Le înțelegem minunea, dar nu le putem modela în mintea noastra ca pe aluatul ascultător al unei pâini uriașe. Ne uităm la ele și atât.

Aici intervin puterile oamenilor de pe Pluto. Iar aventura pe care o citești, povestea omuleților de pe Pluto, te va învăța, printre altele, să simți culorile, să le înțelegi magia, să le respecți și accepți toanele, pentru că de ele depinde, în mare parte, fericirea din viața ta. De-ți vei putea colora lumea în culori vii și vesele, de te vei putea înconjura de ele chiar și atunci când ești supărat, atunci să știi că ai început să îmblânzești puterea culorilor. Ești curios? Citește mai departe!

Pe Pluto, culorile sunt mai mult decât nuanțe de roșu, albastru ori verde. Mai mult decât curcubeul și coada unui păun, mai mult decât straiele celor mai frumoase flori din lume. Vezi, ca să înțelegi ce sunt culorile pe Pluto, trebuie să te gândești altfel la ele.

Cum ar veni, să-ți imaginezi un zâmbet, apoi să-l desenezi așa cum l-ai văzut în mintea ta. Sau să te gândești cum s-ar îmbrăca tristețea, dacă ar merge pe stradă. Cum s-ar prezenta amintirea ta cea mai frumoasă și ce culori ar alege coșmarul de noaptea trecută. Cum ar arăta ochii notei de 10 pe care ai luat-o la școală.

Aici, pe Pământ, luăm culorile de parcă ne sunt datoare cu ceva. De parcă e menirea lor să ne înveselească viața. Doar că ele au viața lor. Și trebuie să le convingi că meriți să-ți arate magia pe care o poartă în ele mereu. Vezi tu, în realitate, culorile sunt o bucurie. Să le avem în jurul nostru e un noroc extraordinar. Și îți dai seama de asta atunci când îți pierzi vederea, când lumea din jur se întunecă și, în acea beznă totală, lumea se stinge precum flacăra unei lumânări ce arde într-un târziu.

Culorile de pe Pluto au o poveste fascinantă. Și totul se datorează faptului că omuletii de pe Pluto nu pot trăi la suprafața planetei, pentru că acolo temperaturile sunt foarte scăzute (brrrr!) și n-ar putea supraviețui multă vreme. Cât de frig e? Gândește-te la cea mai friguroasa zi pe care ai trăit-o în viața ta.

Apoi imaginează-ți cum ar fi să fie și mai frig de atât. Să fie atât de frig încât să nu poți respira. Cam așa e pe Pluto, unde sunt -220 de grade Celsius în fiecare zi. Că să înțelegi și mai bine, trebuie să știi că aici, pe Pământ, cel mai frig a fost la Stația Vostok, din Antarctica, în 21 iulie 1983. Acolo au fost -90 de grade Celsius.

Vezi, deci, pe Pluto frigul e cu mult mai aprig decât la noi. Așa că omuleții noștri au construit orașe întregi sub scoarța planetei, în căutarea căldurii. S-au luptat mulți ani cu întunericul. Și, în cele din urmă, au înțeles ce puteau face. Și-au dorit atât de mult să aibă o viață colorata, încât au dezvoltat o știință aparte pentru a studia culorile și modul în care afectează ele micile ființe de pe Pluto.

Așa au apărut ”coloratorii”. Ei sunt omuleți a căror singură grijă e să înveselească, din nuanțele potrivite, orice colțișor al lumii din jurul lor: prieteni omuleți, case, pereți, iarbă sau pomi, sentimente sau calcule matematice, iubire sau mancare. Coloratorii au o minte complicată.

Dacă ar fi să trecem pe langa ei pe stradă, i-am crede puțin aiuriti. Iar asta se întâmplă pentru că ei au, mai tot timpul, idei năstrușnice cu privire la colorarea lumii din jur. Ei și doar ei, sunt responsabili pentru bucuria pe care trebuie să o simtă fiecare ființă de pe Pluto. De aceea, coloratorii sunt foarte importanți. Sunt un fel de arhitecti, daca vreți, pentru șarmul lumii lor.

Culorile inventate de coloratori sunt, apoi, preluate de ”luminatori”. Ei le dau putere culorilor și zugrăvesc cu ele toată lumea din jur. Luminatorii sunt ființe speciale. Dacă i-ai vedea, nu te-ai prinde că sunt luminatori. Pentru că nu fac nimic anume. Atunci când umplu lumea din jur de culori, o fac folosindu-și mintea.

Într-un fel, e ca și cum noi ne-am gândi că le dorim celor din jur tot binele din lume. Așa gândesc și ei. Doar că ei îmbracă binele în culori. Și, într-un fel complicat de explicat, își imaginează fiecare bucățică din lumea înconjurătoare îmbracată în straie extraordinare, fără să uite niciun amănunt atunci când colorează.

Ziua când Pluto a fost umilită

Omuleții de pe Pluto au multe astfel de meserii interesante. Și le vom cunoaște și noi, în alte pagini ale poveștii noastre. Deocamdată, însă, hai să ne amintim că suntem în ziua în care Pluto fusese retrogradat de la statutul de planetă.

Spre deosebire de toate celelalte planete din sistemul solar, Pluto e specială. Omuleții de acolo, convinși că bunătatea lor merită să fie primul lucru pe care cineva trebuie să îl știe despre ei, au lucrat, ani și ani, la o construcție măreață pe suprafața planetei. I-au desenat o inimă. Nu glumesc. Dacă observi Pluto printr-un telescop, dacă te uiți la suprafața ei, o să observi la un moment dat o inimă gigantică ce-ți transmite, chiar de la început, că Pluto are un suflet al ei. Sufletul omuleților ce trăiesc acolo.

Erau atât de mândri de planeta lor, de sufletul și inima ei, încât nu și-au închipuit niciodată că undeva, cineva i-ar putea considera altfel decât importanți pentru univers. Vezi tu, omuleții noștri, în bucuria lor, au preferat întotdeauna să vadă lumea plină de culori vesele.

Undeva însă, în umbra orașelor de pe Pluto, un grup de omuleți, conducătorii, lucra la altceva. Ce-ar fi dacă, spre deosebire de tot ce credeau ei, unele ființe din Univers ar fi altfel decât și-au imaginat? Ce-ar fi dacă undeva, cândva, planeta lor ar avea de suferit în urma acțiunilor răutăcioase ale altora? Chiar dacă părea de neconceput o astfel de idee, trebuiau să facă ceva. Vezi, în viață, e bine să te gândești la multe lucruri. Să-ți faci un plan pentru situațiile când, deși nu pare posibil, viața îți pune piedică și te așează în fața unor obstacole importante.

Conducătorii au lucrat, deci, multe zile și nopți, încercând să-și imagineze tot felul de situații în care planeta ar fi în pericol. Și, vezi tu, pe Pluto zilele și nopțile sunt mult mai lungi decât cele de pe Pământ. Daca la noi o zi are 24 de ore, o zi de pe Pluto, transformată în ore pământene, ar avea 6 zile 9 ore și 36 minute. Aducă aproape o săptămână de la noi. E ceva, nu?

Au pus, apoi, toate aceste situații pe hârtie și le-au adăugat, fiecăreia, un plan de acțiune. Ar putea vreodată ploua cu plăcinte gigantice? Atunci uite ce-i de făcut. Ar putea să dispară înghețata de pe Pluto în mod subit? Știm ce să facem. Ar putea începe, așa, deodată, toți omuletii de pe Pluto să meargă în mâini? Atunci facem așa.

Paginile cărtii la care scriau conducătorii s-au adunat, una cate una, până când n-au mai încăput pe birou. Apoi s-au adunat altele, iar cartea n-a mai încăput într-o cameră normală. Of, cât de complicat era. Așa că au construit, într-un final, o clădire specială care adapostea secretul cel mai bine păstrat al planetei Pluto. Pentru că nimeni să nu știe despre ce e vorba, i-au spus simplu: Planul. Și au închis casa cu multe lacăte, sperând să nu fie nevoiți să le deschidă vreodată.

Și lacatele au stat cuminti ani și ani, iar omuletii și-au văzut de treabă, fără să fie deranjați de griji și probleme. Apoi, în august 2007, lumea lor s-a întors cu susul în jos. Și inima planetei Pluto a căpătat, spun unii, o nuanță cenușie, lipsită de viață, de parcă ar fi fost mâhnită de vestea ce tocmai sosise.

Pluto a aflat că nu mai e planetă puțin după ora 6 dimineața. Câteva ore mai târziu, conducătorii planetei se întruniseră într-o ședință de urgență. Era vremea să pună Planul în aplicare. Unii tremurau de frică, alții de nerăbdare. Dar toți, fără deosebire, oftau înțelegând că gândurile lor cele mai negre tocmai se adeveriseră: în Univers există ființe răutăcioase.

Așa că Planul porni pentru prima dată în istoria lui Pluto. Nimeni nu știa însă câte lucruri extraordinare se vor întâmpla în anii următori, datorită Planului. Și cum planeta lor va deveni, cu ajutorul unei familii de omuleți haioși ce nu-și imaginau viața în altă parte decât pe Pluto, mult mai cunoscută decât fusese vreodată în Univers. Să mergem deci mai departe, ne așteaptă aventuri extraordinare.

Familia Escu

Lumi – Biblioteca

Lumi se trezi devreme. Se simțea mai agitată ca oricând, însă nu se gândi prea mult la asta. Se pregăti în liniște pentru ziua care urma. În câteva ore, trebuia sa fie la biblioteca orașului, luminator în secțiunea cărților despre știință. Îi plăcea la nebunie să facă asta și, de când reușise să obțină rolul de Luminator, se trezea dimineața plină de entuziasm. Era prima din familia ei care putea lumina un loc atat de important și asta o făcea să simtă că plutește de bucurie.

Luminator era tot ce-și dorise să fie. I-a luat ceva vreme să învețe cum se face. În fond, mulți credeau că e suficient să stai undeva și lumea se umple de culori. Doar ca ea știa că nu e vorba doar despre asta. Lumina e de multe feluri. E lumină tristă, lumină supărată, lumină speriată sau lumină veselă. Iar ea, în toți anii de școală, învățase cât de important e să transmiți celor din jur lucruri bune, nu doar să le luminezi calea.

După toate standardele de pe Pluto, ea era un luminator extraordinar. De câte ori mergea la bibliotecă, prezența ei nu doar că îi ajuta pe ceilalți să citească, ci le dădea o stare de bine, o stare ca atunci când stai seara în pat, după o zi grea, și te gândești că în ziua aceea ai făcut multe lucruri bune și că meriți un somn cu adevărat liniștitor.

În clipele acelea, când aștepți somnul să vină, în secundele în care te bați cu ochii să-ți rămână închiși, simți în suflet o bucurie fără margini. Așa simțea și Lumi atunci când stătea la biblioteca.

Și ăsta era secretul datorită căruia, pentru mulți omuleți, biblioteca devenise locul în care mergeau pentru a îmbrățișa senzația liniștitoare răspândită de Lumi în jurul ei. În timp, aripa de bibliotecă dedicată științei devenise cunoscută, mai degrabă, ca aripa de bibliotecă a lui Lumi. Iar oamenii se adunau, din ce în ce mai mulți în fiecare zi, până când biblioteca a trebuit să mute secțiunea de știință într-o sală în care, în trecut, se țineau balurile de final de an.

Așa se face că acum, când citești aceste rânduri, Lumi se plimba printr-o sală imensă, zâmbind și răspândind în jurul ei senzația că toate grijile lumii, oricât de mici sau mari ar fi, dispar, una cate una, atunci când nu le mai vedem ca pe niște monștri înfiorători, ci ca pe mici obstacole pe care trebuie să le depășim prin planuri bine construite.

Într-un fel, Lumi le arăta omuleților că, dacă privesc lumea prin lentilele colorate ale speranței că orice obstacol poate fi depășit, lumea le răspunde într-un fel miraculos, ajutându-i să găsească planul cel mai bun.

Ca să poată ajunge atât de pricepută în munca de la bibliotecă, Lumi se luptase ani de zile cu mintea și sufletul ei. Se luptase să înțeleagă de unde vine bunătatea și cum o poți transmite altora, de unde vine liniștea aia pe care o tot căuta. Doar târziu a înțeles că va găsi liniștea atunci când va înceta s-o mai caute. Cand va înceta să-și mai dorească ceva anume și se va concetra doar pe munca ei de luminator.

E ca atunci când ți-e frică de un test sau de un examen. Când transpiri la gândul că s-ar putea să iei notă proastă și că toate relele lumii se vor abate asupra ta. Poți continua să-ți faci griji, iar mintea să ți se blocheze pe ideea că are în față un pericol imposibil de înlăturat. Sau poți alege să înveți, să te pregătești cât poți tu de bine, urmând ca la test să faci tot ce poți.

O să vezi că, învățând pentru ca îți plac lucrurile despre care înveți, nu pentru că vrei să iei note mari la scoala, vei începe să iei note mari tocmai pentru că în mintea ta s-a întâmplat o schimbare miraculoasă. Vei face din materiile pe care le înveți o pasiune și, ori de cate ori vei da un test, va fi imposibil să nu știi răspunsul. Atunci când te bucuri de lucrurile pe care le faci, viața îți oferă deseori surprize plăcute.

Am votat deja! Vei fi trimisul nostru

Lumi își puse cizmele cat de repede putu, își aranjă rochia și se uită în oglindă. Părul îi stătea bine. De fapt, părul ei o făcea să râdă, ori de câte ori îl privea. Părea așa, vesel și explodat, ca și cum și-ar fi dorit să fie peste tot, încercând să înțeleagă lumea prin fiecare fir al său. Vedeți voi, părul unui omuleț de pe Pluto e special.

Dacă am fi pe Pământ, am spune că e făcut dintr-un fel de neoane, dar nu tari și rigide ca acelea de la noi, ci flexibile și colorate în toate culorile lumii. Pentru un luminator, parul lui era extrem de important. Lumi îl trata ca pe un bun prieten și îl îngrijea cât putea de bine în fiecare zi. Știa că, fără el, succesul ei ca luminator n-ar fi existat.

Cât despre luminat, ei bine, trebuia să îl vezi ca sa înțelegi cum funcționează. Așa, simplu de tot, gândește-te la un moment în care ți-ai dorit să fie totul bine în jurul tău. Atunci când ți-a fost frică de ceva și ai sperat că o să treci peste primejdie. Atunci când te-ai pierdut de cineva și ai sperat să-l regasesti repede. Atunci când cineva te-a speriat și ți-ai dorit, din toată inima, să treacă sperietura. Încerci?

Gândește-te la momentul acela când ți-ai dorit ca tot răul să înceteze, iar lumea să devină iar calmă și sigură. Eh, atunci când ți-ai dorit lucrul ăsta, au tăcut parcă toate luptele din mintea ta, au amuțit orice sunete din jur și tu, cu toata ființa ta, ai gândit un singur lucru: că totul va fi bine.

Cam așa procedează și omuleții noștri atunci când se pregătesc să lumineze. Nu e ca și cum ar apăsa pe un buton, iar lumea s-ar umple de culori. Nu. Odată ajunși în locul pe care trebuie să-l lumineze, omuleții se opresc, își liniștesc mintea și, ușor ușor, încep să își dorească să se întâmple doar lucruri bune tuturor celor din jur.

Nu e încă foarte clar de ce, iar savanții lor, deși au studiat mult ideea, n-au ajuns încă la nicio concluzie, dar atunci când dorința aceea de bine se conturează din ce în ce mai bine, lumea din jur se colorează. Și culoarea e mai puternică, pe măsură ce omuleții se gândesc mai mult. Pot face asta câteva ore la rând, când sunt schimbați de alți omuleți, la fel de buni și dedicați celor din jur.

La toate astea se gândea Lumi în timp ce mergea pe stradă, pășind ușor spre bibliotecă. Pentru oamenii din oraș, Lumi era o mică celebritate deja. Deși dura puțin, plimbarea ei era deseori întreruptă de omuleți care o salutau și o întrebau ce mai face. Se oprea binevoitoare și stătea de vorbă cu fiecare, gândindu-se că ăsta era rolul ei, cu adevărat. Să lumineze mintea și lumea celor din jur. Cu vorbele sau puterile ei.

La biblioteca era însă mare zarvă. La poarta, mai mulți omuleti discutau aprins și, pentru prima dată după multă vreme, Lumi crezu că aude pe cineva cum se răstește la altcineva. Pe Pluto, o astfel de idee era de neconceput. Sigur se întâmplase ceva grav.

Apoi observă pregătirile și află că la bibliotecă urmă să apară unul dintre conducătorii de pe Pluto. Niciodată nu veniseră aici. De fiecare dată când aveau nevoie de o carte din bibliotecă, trimiteau pe cineva să le-o aducă. De fapt, conducătorii nu ieșeau prea des în lume, preocupați mai tot timpul de problemele pe care trebuiau să le rezolve. Simplul fapt că un conducător își făcuse timp să vină la bibliotecă era nemaiîntâlnit.

Lumi se gândi la toate astea în timp ce își pregătea rondul de luminator. Apoi, imediat ce își intră în rol, uită de zarvă și conducatori și se concentră pe ce știa să facă mai bine. Și timpul trecu repede, așa cum trecea întotdeauna. Apoi, cineva o bătu pe umăr. Și asta nu i se întâmplă prea des unui luminator, pentru că nimeni nu vrea să-l deranjeze în timp ce lucrează.

Se întoarse și văzu în fața ei un omulet mic și ciudat, chiar și după standardele de pe Pluto. Era cam cu un cap mai mic ca ea, îi căzuseră toate neoanele și mergea aplecat într-o parte, de parcă ar fi bătut un vânt puternic ce-l împingea spre dreapta mereu. O privi cu ochi multicolori și îi spuse fără nicio introducere:

Am votat deja. Vei fi trimisul nostru pe Pământ. Deși n-ar mai fi multe de spus, mă gândesc totuși că o să ai întrebări, așa că te rog să vii la mine la birou mâine după ora 12. Îți vei lua și familia cu tine, dar va trebui să plecați într-o săptămână.

Apoi omulețul clipi des de câteva ori, oftă adânc și se îndepărtă târâindu-și picioarele. Lumi încă tăcea. Și tăcu apoi multă vreme. O fi o glumă? În mintea ei alergau, ca niște miknici speriați, toate gândurile universului. Alergau și se izbeau unele de altele, fără ca Lumi să poată înțelege ceva din ele.

Îi lua o vreme bună până când toate se opriră din alergare, iar mintea începu să pună ordine în lucrurile care o tulburaseră. Își spuse că o să meargă acasă, o să îi povestească soțului ei întâmplarea stranie, o să doarmă și mâine, probabil, va afla că a fost o farsă și viața ei va reveni la normal.

Plecă cu gândul că orășelul în care trăia părea cel mai frumos loc de pe Pluto. Că oamenii erau drăguți ca niciunde altundeva și că nu, n-ar pleca de aici în ruptul capului. Învârti în minte zeci de întrebări, le ignoră apoi, pentru ca, doi pași mai încolo, să reia speriată jocul acela care o obosea peste măsură.

Merse cu pas leneș, răspunse amabilă tuturor celor care o întrebau câte ceva și nici nu-și dădu seama când ajunse în fața casei. Unde o aștepta un munte de bucăți colorate de … ceva. Din când în când, câte o bucată zbura dintr-o parte a grămezii spre cealalta parte și un oftat molipsitor o însoțea în zborul ei scurt și agonizant.

Urmări o vreme cum zboară lucruri prin aer și gândurile ce-i alergau prin cap începură să-și găsească fiecare culcușul său. Simplul fapt că era acasă însemna că toate vor fi în regulă.

Color – Acasă

Casa lui Lumi era mică, așa cum ar fi la noi o casă de păpuși. Pentru că trăiau jos, sub suprafața planetei, omuleții nu aveau nevoie de case precum cele pe care le avem noi, pământenii. La ei nu ploua, nu ningea și nu se întâmplau alte fenomene meteo extraordinare.

Dacă vrei să-ți imaginezi o casă de pe Pluto, gândește-te la câteva mingi de fotbal, mari cât un balon de plajă, cărora le faci o intrare într-o parte, iar apoi le mobilezi cu tot felul de lucruri trăznite.

Era rușine mare pe Pluto să ai casa de culoarea caselor vecinilor, așa încât omuletii se întreceau să își coloreze locuințele în nuanțe din ce în ce mai trăznite. Privit de sus, un astfel de oraș era ca un covor extrem de mare de mingi multicolore, așezate unele lângă altele după un plan bine pus la punct.

Mormanul de chestii din fața casei arăta de parcă ar fi căpătat viață, iar Lumi zâmbi larg, oftă cu dragoste și strigă ușor spre personajul ce deocamdată nu se vedea.

Color, ai pierdut ceva?

O siluetă se arătă de după mormanul de lucruri, se îndreptă de spate și porni spre Lumi. Color Escu e greu de descris, dacă nu îl vezi în carne și oase. Imaginează-ți un omuleț plinuț, cu o salopetă precum au aici, pe Pământ, mecanicii auto.

Neoanele pe care le avea cândva pe cap se cam răriseră spre creștetul capului, așa că acum era aproape chel. Antenele îi rămăseseră stinghere pe cap, ca niște amintiri ale pletelor pe care le avusese cândva. Dacă l-ai fi privit bine, ți-ar fi atras atenția ochii lui, colorați în mii de nuanțe de albastru, verde, roșu ori portocaliu, semnul cel mai important care le arăta omuleților de pe Pluto faptul că sunt în prezența unui Colorator.

Mulți alți omuleti aveau ochi multicolori, dar coloratorii aveau ceva special. În cazul lor, culorile păreau că se joacă mereu, că se mișcă într-o parte și alta. În ochii lui Color se afișau negreșit sentimentele pe care le încerca într-un anumit moment. Furtuna din ochii lui însemna supărare, iar culorile se transformau în ceva mohorat, așa cum sunt norii de ploaie aici, pe Pământ. Bucuria era explozia culorilor din florile de primăvară, iar dragostea, ei, acolo se vedea cu adevărat magia culorilor din ochii lui Color. Dragostea îi transforma ochii într-un carusel de culori, ordonat și magic, iar privirea lui Color devenea atunci, pentru scurtă vreme, un soi de magnet ce-ți capta atenția.

Vrei să vezi cum arătă ochii lui Color? Găsește un carusel din acela ca un ochean și uită-te prin el. O să vezi exact despre ce vorbesc.

Color se născuse pentru a fi colorator și era, prin excelență, unul dintre cei mai buni pe care îi avea Pluto. Inventase o mulțime de feluri noi în care puteau fi colorate lucrurile din jur, iar oamenii îl apreciau foarte tare pentru asta. Dacă ar fi fost să își dorească un colorator anume pentru orașul ori strada lor, probabil că primul nume care le-ar fi venit în minte era Color Escu, omuletul blajin pe care Lumi îl iubea din toată inima.

Ajuns lângă Lumi, Color o privi cu ochii lui multicolori și căscă.

Singurul lucru pe care n-aș suporta niciodată să îl pierd ar fi familia mea. Restul sunt doar fleacuri. Le pierzi, le găsești, le strici, le construiești.

Felul cum îi vorbea Color, dar și apăsarea pe care o simțea în urma vizitei de la bibliotecă o făcură pe Lumi să-și aducă aminte de ce se înțelegeau ei doi atât de bine. La primele întâlniri, Color se bâlbâise destul de tare. Dar, din modul ciudat în care vorbea, se conturase cel mai frumos lucru pe care i-l spusese cineva vreodată. Și Lumi se topise atunci, acolo, lângă un omuleț bâlbâit, aiurit și plinuț ce încerca să lege în vorbe greoaie lucruri pe care le vedea extrem de clar în mintea lui:

Știi, pe alte planete, acolo unde ajunge lumina unor stele, culorile se nasc din lumină. E un truc genial pe care l-a reușit natura. Să transformi lumina în viață.

La noi, e mai complicat. Pentru că nu trăim la suprafață, lumina soarelui nu ne atinge. Așa că, pentru a naște culori, trebuie să convingi mintea să le vadă, să le simtă, ca și cum acele culori ar fi mâna pe care o strânge la nevoie sau zâmbetul pe care-l caută în mijlocul unei mări de tristețe. Asta fac eu. Conving mintea. Apoi, odată ce am reușit, cineva trebuie să repete trucul ăsta iar și iar, până ce mintea se convinge singură că în jurul ei e o lume extraordinară, plină de culori și lumină. Asta faci tu. Dansezi mereu cu mintea noastră, îi câștigi încrederea.

Într-un fel, eu inventez miracole pe care le construiesc în mintea mea, iar tu le faci să se producă zilnic, iar și iar, în viața reală, printre oameni. Eu visez lucruri pe care tu mi le arăți apoi, mie și altora, în adevărata lor măreție. Dacă noi nu suntem două jumătăți ale unui întreg, înseamnă că eu nu mai înțeleg nimic din viața asta.

Trecuseră mulți ani de atunci, și e adevărat că, uneori, Color a dat semne că n-ar înțelege mare lucru din viața din jurul lui. Sau, cel puțin, că nu-i pasă foarte mult de ea. Dar Lumi știa mai bine de atât. Color era îndrăgostit de viață atât de mult încât îi căuta zilnic straie din ce în ce mai frumoase.

Munca lui, ca de fapt munca oricărui alt colorator, îl obliga mereu să viseze cu ochii deschiși. Să vadă lucruri extraordinare acolo unde alții vedeau banalități. Și Lumi învățase că iubești viața nu atunci când o trăiești la maxim, forțându-i limitele în fiecare zi, ci atunci când o admiri, când o pui în valoare, când îi dai ocazia să strălucească. Și Color, deși avea două picioare stângi când era vorba despre muzică, dansa cu viața cel mai frumos dans pe care și l-ar fi putut închipui cineva.

Azi mi-a spus un domn că m-a numit ambasador al lui Pluto pe Pământ. Că trebuie să plecăm într-o săptămână. Că puteți merge cu mine și tu și copiii, izbucni Lumi, așteptând să-l surprindă rău pe Color.

Doar că el își trecu palma peste frunte, de parcă ar fi vrut să îndepărteze ceva nevăzut de acolo. Apoi îi întoarse privirea și-i spuse un lucru la care ea nu se aștepta deloc:

Știu. Și la mine a venit. Mi-a spus același lucru. Am plecat de la Casa culorilor și acum nu știu ce caut în mormanul ăsta de prostii. Îmi fac de lucru, încercând să gândesc. De ani întregi, ne-am construit aici un suflet. L-am îngrijit și l-am udat ca pe plantele din grădina ta. Sufletul familiei noastre e aici, și-a făcut cuibul în casa de acolo și ei vor să-l ducem cine știe unde. E…, e ceva ce nici nu pot gândi. Să fiu colorator e viața mea. Dacă nu sunt asta, atunci ce sunt? Cum pot să mă întâlnesc cu oameni de pe alte planete? Eu, care nu sunt în stare să leg două vorbe atunci când sunt față în față cu cineva? Și copiii? Cum să-i ținem cu noi, ani de zile, în călătorii primejdioase prin locuri de care n-a auzit nimeni?

Ochii multicolori ai omulețului se întunecaseră. Furtuna din ei îi făcea să pară triști și deznădăjduiți. O privi pe Lumi și, deodată, își șterse iar fruntea, îndepărtând toate gândurile ce nu-i dădeau pace. Color putea să facă asta ca nimeni altcineva. Putea să-și apuce deodată tristețea, să o arunce cât colo și să-i facă pe toți cei din jur să simtă că în orice rău e și un bine. Că lucrurile pe care le credem astăzi rele s-ar putea dovedi, mâine sau poimâine, cândva în viitor, adevărate binefaceri ce ne-au determinat să pornim în aventura vieții noastre.

Color zâmbi și se întoarse iar spre Lumi:

Știi ceva? Atunci când ești colorator, înveți să ai răbdare. Asta ne trebuie, răbdare. O să mergem și pe Pământ, o să vorbim cu ei și o să ne întoarcem. Copiii noștri vor vedea Universul așa cum nu l-a văzut nimeni altcineva până acum. Și se vor întoarce pe Pluto ca primii călători printre stele și vor fi onorați de toată lumea pentru realizarile lor. Iar tu, tu poți înțelege cum se pot lumina și alte planete. Cine știe ce puteri ai putea avea pe Pamant? Nimeni n-a mai făcut asta vreodată, îți dai seama?

Cât despre mine, pot oriunde să visez la culorile mele, chiar daca n-o să mai putem colora Pluto destul de mult timp de acum înainte.

Sunt lucruri care vin, lucruri care trec și lucruri care raman. Frica și tristețea vin și trec, dar faptul că noi suntem o familie și că ținem unii la alții o să rămână întotdeauna la fel. Oriunde vom fi.

Coloratori și Luminatori

În sufletul lui, însă, furtuna alerga cu o viteză și mai mare. Simțea că e nedrept ce i se întâmplă. Și îi venea să urle că, după atâția ani în care reușise să ajungă în locul pe care și l-a dorit mereu, alături de familia pe care o visa, acum trebuia să o ia de la capăt, în cine știe ce condiții, fiind aruncat într-o aventură extrem de riscantă de niște oameni care nu știau nimic despre el.

E ca și cum, atunci când ai visat o jucărie nouă și, după o vreme chiar o primești, să vina cineva străin să-ți spună că nu te mai poți juca cu ea și că va trebui să o abandonezi. Pentru Color, viața lui de colorator era precum jucăria din povestea noastră.

Și Lumi gândea la fel. Știa însă și că, în unele momente, viața nu e doar despre lucrurile pe care le simți, ci și despre lucrurile pe care trebuie să le faci. Că, oricât de mult ar fi încercat să se opună, n-avea nicio șansa să scape de această numire ca ambasador pe planeta regină a sistemului solar. Uneori, poate n-ai chef să-ți faci tema pentru acasă, dar știi că, a două zi, la scoală, e posibil să te întrebe cineva despre ea. Asta e diferența între lucrurile pe care le simți și lucrurile pe care trebuie să le faci.

Diferența dintre coloratori și luminatori era, din acest punct de vedere, una importantă. Coloratorii erau îndrăzneți, orgolioși, mereu în căutarea unor orizonturi noi. Își vedeau viața ca pe-o aventură perpetuă, de care se bucurau în fiecare minut. Trăiau pentru arta lor și colorau din dragoste pentru culori. Pentru Color, familia era singurul lucru care îl lega cu adevărat de lumea din jur.

Munca unui colorator era, însa, legată într-un mod vital de Pluto și de mediul subteran în care trăiau. Undeva unde ajungea lumina soarelui, natura făcea toată munca. Era imposibil acolo, pentru un colorator, să își pună arta la treabă.

Odată plecat de pe Pluto, Color își pierdea tocmai lucrul ce-i definise lumea până atunci. Și, dacă nu putea fi colorator, îi era teamă că nu va putea fi nimic altceva. Lui Color îi era frică deci de ziua plecării. Îi era frică de faptul că, atunci, o să fie … nimeni. Era îngrozit de asta.

Știi? Atunci când te muți de undeva, când ți se pare că îți lași prietenii în urmă, simți mereu că lumea se sfârșește. Că viața ta nu mai înseamnă nimic fără acele locuri ori fără prietenii tăi. Deși, daca îi întrebi pe oamenii care au trecut prin asta, îți vor spune că, în scurtă vreme, viața reintră în ritmul normal, începi să te legi de noile locuri și începi să-ți faci prieteni noi, ba chiar păstrezi legătura cu cei vechi și, astfel, te trezești deodată mulțumit de viața ta cea nouă.

Luminatorii, pe de altă parte, erau antrenați să treacă peste fiecare obstacol, pe rând, și să vadă întotdeauna speranța în viitor. Să accepte schimbările care se produceau, mereu și mereu, într-un vârtej de bucurie și tristețe, în viața lor.

Atunci când era la începuturi, Lumi își spunea, iar și iar, în mintea ei, ori de cate ori simțea că pierde echilibrul de Luminator, că își acceptă viața. ”Îmi accept viața”, ”Îmi accept viața”, repeta într-una, până când a reușit să facă ideea asta parte din ea.

Ca să poți lumina, aveai nevoie în primul rând de acel echilibru, de sentimentul că lumea din jur are nevoie de tine acolo, blând, nemișcat și concentrat, primind cu bucurie orice vine spre tine. Când lumina, își imagina că e un fir de iarbă pe care vântul îl plimba mereu înainte și înapoi, fără să-l poată rupe vreodată. În timp, firul și vântul deveneau aceeași ființă. Iar Lumi avea în ea multe multe astfel de fire, pe care le lăsa să se unduiască liniștite în fața vieții. Asta le transmitea tuturor celor din jur. Liniștea acelui câmp mângâiat de briza ușoară ce se juca alături de firele ce-i așteptau adierea.

Color o prinse de mână și îi zâmbi încurcat.

Până la urmă, e o aventura, nu-i așa?

Și-ar mai fi zis ceva Color, doar că, în spatele lor, se-auzi o voce de copil ce fredona un cântec foarte ritmat. Nu-i puteau încă înțelege versurile, dar cantecul se apropie și, odată cu el, ajunseră la urechile celor doi cuvintele care-i dădeau viața. Bum! Bum! Bum! Bum!

”Dacă lumea asta maaare, ar avea două motoaare

As vrea să mă ducă-ndată, pe-o planeta-ndepartată

Unde să invat să zbooooor, să vad cum arat-un nooor

Știu, de Pluto mi-ar fi dooor, sari acum într-un piciooooor

Să zbooor, pe-un nooor

Să zbooor, ușooooor

La la la la…”

Music – Anunțul

Daca blânda Lumi și visătorul Color și-ar fi imaginat vreodată cum va arăta băiețelul lor, sigur nu s-ar fi gândit la Music. Era diferit de tot ce transmiteau părinții lui. Îi plăcea muzica, îi plăcea să cânte cu voce tare și să îi facă pe cei din jur să se simtă bine, să-i umple de energia pe care muzica, și doar muzica, o putea crea. Mișcările lui aveau, întotdeauna, ceva dintr-un dans neștiut.

Compusese primele sale melodii undeva la 2 sau 3 ani. Erau doar niște lălăieli și atât, dar Color și Lumi își dăduseră seama că aveau în față un copil care simțea muzica altfel decât cei din jur. Apoi, pe măsură ce creștea, Music le dovedise că, pentru el, muzica nu e doar ceva ce-i plăcea. Nu era doar sunet sau ritm, nu era doar vers ori refren. Pentru el, muzica era însăși viața și o vedea în zeci de mii de culori.

Sunt multe momente în care, dacă asculți o melodie, îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă. Nu dai atenție nici versurilor și nici altor lucruri. Doar auzi ritmul și, eventual, bați ușor din picior, dar te gândești la altele. Sunt însă și momente în care, atunci când auzi o melodie, îți intră cumva în suflet. O simți acolo, înăuntru, și trezește în tine amintiri și sentimente nemaipomenite.

Sunetele au o putere mult mai mare decât să-ți sune în urechi. Vibrația lor, înaltă sau joasă, îți trece prin corp ca o energie extraordinară și te poate face să-ți schimbi cu totul starea de spirit. O să vorbim mai târziu, în poveste, despre capacitățile extraordinare ale sunetelor, dar să revenim la Music și la puterea lui, de care nu era foarte conștient, de a transforma lumea din jurul lui cu ajutorul energiei sunetului.

Vocea se apropiase mult, iar Lumi și Color văzură, peste gard, o claie de neoane care adăposteau, în mijlocul lor, căștile de care Color era nelipsit. Căștile luminau în culori ce se schimbau rapid, odată cu ritmul. Claia de neoane se mișca de sus în jos și de jos în sus, ca și cum, dincolo de gard, un animal misterios ar fi ales să-și zbenguie bucuria pe ritmurile unui cântec doar de el auzit.

Odată ce ajunse la poartă, Music îi văzu pe părinții lui, chiui tare de bucurie și le sări în brațe așa cum fac toți copiii din lume. Vezi tu, pe Pluto, omuleții de acolo n-au nimic diferit de noi, oamenii de pe Pământ.

Deși credem, de multe ori, că oamenii care sunt altfel decât noi că înfățișare ar trebui să fie altfel decât noi pe dinăuntru, nu e niciodată așa. Și ei iubesc, și ei visează, și ei se bucură ori se întristează. E complicat, deci, să-i judeci pe alții doar pentru că ți se pare că arată altfel decât ești obișnuit.

Cât despre omuleții de pe Pluto, ce-i face ființe extraordinare e că au reușit să trăiască în cea mai neagră noapte din lume pe care, cu abilitățile, cunoștințele și pasiunea lor, au transformat-o într-o lume plină de culoare și de viață.

Mamiii, să îți zic cantecul pe care l-am compus astăzi. Mi-a venit în minte pur și simplu, când mă gandeam la ce mi-aș dori să fac în viitor. Și a ieșit așa, repede-repede, fără să mă gândesc foarte tare la el. Se cheama ”zbor pe un nor” și mi-am imaginat cum ar fi să mergem și noi pe o lume unde se poate trăi la suprafață.

Color îl privi surprins și se gândi, pentru prima dată în viața lui, că Music ar putea avea mult mai multe puteri decât pasiunea asta pentru muzică. O privi pe Lumi și îi citi în ochi faptul că, probabil, se gândea la același lucru. Foarte bine, își spuse, acolo unde mergem noi, sigur va fi util să adunăm toate puterile din lume, să ne ajute la nevoie.

Timok, balonul pufos și Selfie, doctorul de suflete

Intră în casă ultimul, zâmbind cu bucurie la sunetele pe care le scotea balonul pufos ce-i întâmpina în pragul ușii. Că să-l descrii pe Timok, ar trebui să ne gândim la veselia unei maimuțe, rotunjimea unui balon umflat bine bine de tot și mărimea unui pui de elefant, totul acoperit cu un puf colorat într-un galben auriu.

Timo era un micinik, animalul de companie preferat de mai toți omuleții de pe Pluto pentru lucrurile extraordinare pe care le putea face. Să-l ții pe Timok într-un anumit loc era aproape imposibil pentru că, oricât de mare părea la prima vedere, avea o abilitate specifică micinik-ilor de a se furișa prin orice spațiu, oricât de mic, subțiindu-și corpul întocmai cum face nisipul atunci când curge prin gâtul subțire al unei busole.

Micinikii aveau o istorie interesantă pe Pluto. Nicio familie nu putea avea mai mult de un astfel de animăluț în casă. Ei puteau fi luați de la magazinul de miciniki, de unde omuleții de pe Pluto îi primeau gratuit. Motivul pentru care micinikii erau foarte apreciați era simplu: cu ei în preajmă, omuleții de pe Pluto erau mai buni, mai blânzi și mai jucăuși. Într-un fel, micinikii erau mascotele bunei dispoziții de pe Pluto și încercau să nu-și facă renumele de râs.

În timp ce Timok scotea sunete care semănau vag de tot cu un lătrat (ca să fim sinceri, semănau mai degrabă cu scârțâitul unei uși ruginite de multă vreme), Music îl mângâia bucuros pe blană, încercând să-l facă să tacă. Lumi se strecurase pe lângă cei doi și căuta în frigider ceva de mâncare pentru Timok, încercând să-l liniștească pentru ca ei să poată discuta în pace.

Atunci când Color intră în casă, animalul era mulțumitul posesor al unei tarte gustoase, pe care o molfăia de zor într-un colț de cameră, iar Music discuta cu sora lui despre visul lui cel mare, în care zbura pe o planetă ce permitea viața la suprafață.

Color îi privi pe toți, ocupați cu diverse lucruri și se gândi încă o dată cât de complicat le va fi să lase în urmă confortul casei lor și să trăiască, ani de zile, în camerele mici ale unei nave spațiale. Auzise că ultimele tipuri de nave erau foarte avansate, auzise chiar și câteva lucruri despre funcțiile cele noi cu care le dotaseră constructorii, dar presupunea că o mare parte dintre ele erau doar vorbe spuse de constructori lăudăroși.

Timok nu-l observase pe Color intrând în casă. Îl privi cu o dragoste pe care doar la un animăluț de companie o poți vedea, apoi se ridică încet, scârțăi de bucurie și se aruncă în goană spre omulețul plinuț.

Doar că stăpânul lui nu era foarte atent, așa că dragostea lui Timok îl luă pe nepregătite și îl lungi pe covorul din sufragerie, într-o învălmășeală de puf și bucurie. În timp ce Color încerca să se ridice de sub animalul super-vesel, Lumi intră și ea în discuția celor doi copii despre planete îndepărtate și îi întrebă așa, că într-o doară:

Și dacă v-aș spune că într-o săptămână vom fi cu toții la bordul unei nave, îndreptându-se spre Pământ, vi s-ar părea interesant?

Copiii o priviră, amândoi, ca și cum ar fi luat-o razna. În câteva secunde, continuau discuția lor, supărați puțin pe mama cea care făcea haz de visele lor de exploratori. Așa că Lumi insista, chiar dacă și-i punea în cap și mai tare:

Serios acum, v-ar plăcea să mergem împreună pe Pământ, într-o navă spațială?

Music se opri din discuție și o privi scurt, apoi se ridică de la masă. În timpul asta, Selfi o studia atent pe Lumi, ca și cum atunci ar fi văzut-o pentru prima dată. Selfi privea omuleții din jur de parcă ar fi vrut să le intre în minte și în suflet. Era, probabil, cel mai destept copil din școală și, uneori, simțea că oamenii din jur gândesc prea încet pentru toate cele câte erau de descoperit pe lumea asta.

Selfi Escu nu colora lumea din jur, nu lumina și nici nu compunea muzica. Ea privea prin oamenilor și le observa culorile interioare. Din combinatia lor, așa cum se arătau ochilor lui Selfi, culorile ofereau primele indicii ale bucuriei, tristeții ori suferinței ce îi marca pe omuleți în anumite momente.

Știi, atunci când te uiți printr-un geam, vezi afară. Pomi, case, oameni, drumuri, iarbă. Vezi culorile din jur și îți dai seama că bate vantul, că ploua ori e soare puternic. Așa îți dai seama dacă poți ieși afară îmbrăcat bine sau în pantaloni scurți.

La fel proceda și Selfi, atunci când era vorba de privit omuleții. Pentru ea, corpul celorlalți era ca o fereastră. Și le vedea inima, le vedea plămânii sau stomacul, dar nu așa cum ni le imaginăm noi, ci asemeni unor culori puternice. În funcție de cât de puternice erau culorile respective, știa că în zona aceea exista o problemă sau nu.

Vezi tu, pe Pluto, omuleții asemeni lui Selfi erau adevărații doctori. Așa cum astăzi, noi, pământenii, ne ducem la doctori diverși care ne consultă, ne iau sânge ori ne fac poze pe interior, pe Pluto omuleții n-aveau nevoie de toate aceste lucruri. Ei aveau nevoie doar de un Privitor, adică cineva care să se uite la culorile lor și să le spună ce se petrece. Iar Selfi părea că va deveni un Privitor extraordinar.

Pe Pluto, majoritatea omuleților se nășteau pentru a fi ceva anume. Unii își descopereau misiunea chiar de la început, alții mai târziu, pe măsură ce încercau să facă ceva și descopereau, apoi, că au puterea de-a face altceva.

Mulți copii, chiar și de pe Pământ, au problema asta. Mulți se întreabă ce anume ar putea face ei cel mai bine atunci când vor fi mari. Și se așteaptă ca părinții sau bunicii să le răspundă la întrebările astea. Doar că nimeni nu le poate răspunde cu adevărat.

Copiii trebuie să încerce lucruri, să vadă ce li se potrivește și ce nu, la ce sunt cu adevărat buni și la ce nu. Și-apoi, când vor fi mari, o să vină o vreme când vor înțelege ușor ce urmează.

Selfi, ca și Music, știuseră, cumva, chiar de la începuturi, ce vor fi. Iar părinții lor i-au ajutat să-și cultive puterile în cel mai bun mod cu putință. Dacă pe Music îl duseseră la toate lecțiile muzicale pe care și le dorea, cu Selfi a fost mult mai complicat. Ea le-a spus că ar vrea un singur lucru. Să meargă cu Lumi la bibliotecă, ori de câte ori se poate, și să citească acolo toate cărțile pe care și le dorea.

Selfi era un copil extrem de ciudat. În timp ce alți copii de seama ei își doreau jucării și bomboane ori haine extraordinare, Selfi își dorea cărți. Îi plăcea să le citească. Iar părinții ei i-au luat toate cărțile din lume.

Iar la bibliotecă, acolo unde Lumi mergea zilnic, i se crease o adevărată cameră în care să-și poată pune cap la cap toate ideile pe care le aflase din cărți. Și Selfi iubea camera de la bibliotecă. Așa că, în scurtă vreme, cunoștințele ei depășiseră cu mult tot ce puteau afla ori ști profesorii sau părinții ei.

Iar acum, când se apropia de 10 ani, Selfi aproape că te intimida cu mintea ei. Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei, ea era brunetă, fără vreo altă nuanță în păr. Purta ochelari cu lentile colorate, așa încât ceilalți nu-i vedeau întotdeauna ochii. Dacă nu știai că este un Privitor, Selfi arăta exact ca un omuleț adolescent, așa cum erau milioane de alți omuleti pe Pluto.

Lumi, însă, o știa bine pe Selfi, așa că nu o surprinse replica ei:

Mami, eu și Music nu ne-am dori nimic mai mult decât să vedem și alte lumi. E ceva ce discutăm de când eram mici, visul pe care ni l-am construit amândoi pentru atunci când vom fi mari. Dar știm că nu e la îndemâna oricui să zbori, mai ales în spațiu. Ca să putem zbura, ne-ar trebui o rachetă din cel mai puternic aliaj cu care lucrează Constructorii. Și nu doar atât, pentru că rachetele există.

Dar, după câte știu eu, noi suntem o familie obișnuită de pe Pluto. Ne-ar trebui o avere să putem face rost de o astfel de navă. Ne-ar trebui o avere să putem strânge toate proviziile și toate instrumentele necesare pentru o astfel de călătorie. În plus, continuă fetița în timp ce-și scotea ochelarii și o privea cu ochii ei violeți, ne-ar trebui un motiv puternic să lăsăm în urmă toate lucrurile pe care le-am așezat aici, pe Pluto, noi toți.

Pentru că acolo, în frigul din spațiu, n-am mai fi Colorator, Luminator, Privitor ori Muzician. Am fi doar niște mici ființe de pe Pluto, plecate să înfrunte primejdiile lumii într-o călătorie despre care nimeni nu știe dacă se va încheia cu bine sau nu.

Lumi continua să tacă și se gândi că, deodată, o piatră zburase de pe inima ei. Ambii copii își doreau călătoria asta de când se știau, așa că greul se rezolvase chiar înainte să îl înfrunte cu adevărat.

De fapt, așa e cu majoritatea problemelor. Ne facem griji pentru ele, ore, zile și luni de-a rândul, că să aflăm apoi, într-o clipită că, daca am fi întrebat pe cineva anume, daca am fi avut curajul să le înfruntăm din primul moment, ele, problemele, ar fi apărut așa cum sunt ele cu adevărat. Mici, mici de tot.

Doar că Selfi nu terminase:

Mami, văd în culorile tale că îți dorești din toată inima să mergem în această călătorie. Că nu spui doar așa, ca să ne faci nouă pe plac. Și te rog, și pe tine și pe tati, să nu va dați peste cap pentru a ne face nouă plăcerea de-a merge undeva într-o navă spațială.

Color se ridicase și el, între timp, de sub îmbrățișarea pufoasă a lui Timok și asculta surprins modul cum fetița lor rezolvase, din câteva cuvinte, o criză pe care ei se pregăteau să o înfrunte ca pe un uragan.

În următoarele ore, el și Lumi le povestiră copiilor despre întâmplările din acea zi, despre invitația pe care o primiseră și drumul lung pe care urmau să îl parcurgă până pe Pământ și înapoi. În seara aceea, adormiră cu toții, visând la stele, planete și tot ce-o mai fi fost între ele, pe drumul spre Pământ.

Nava

A doua zi dimineață, Color și Lumi plecară spre Casa Conducătorilor, să afle mai multe despre drumul pe care trebuiau să îl facă până la Pământ și despre ce-ar fi trebuit să discute cu pământenii.

Pe drum, se ținură de mână așa cum n-o mai făcuseră de multă vreme. Și priviră în jur, admirând casele, omuleții și culorile vii de pe Pluto, ca și cum ar fi vrut să se hrănească din locul acela pentru multă vreme de aici înainte. Color zâmbea într-una și, la un moment dat, Lumi îl întrebă ce tot avea de chicotea mereu:

Am citit aseară o carte, îi răspunse el în timp ce se apropiau de Casa Conducătorilor. O carte veche, scrisă de cineva care, acum multă vreme, a călătorit pe Pământ, așa cum ne pregătim și noi să o facem. Se spune că e ultimul dintre ai noștri care a mers acolo. Și, dincolo de drum și de peripețiile din spațiu, am aflat că, imediat ce părăsim Pluto, căpătăm puteri speciale. Nimeni nu știe de ce se întâmplă acest lucru. Puteri care acolo, pe Pământ, ne fac să apărem ca niște super-eroi. Îți dai seama?
Puterea mâncatului continuu, chicoti și Lumi în timp ce își privea soțul cu drag. Puterea de-a râde non stop. M-ai făcut curioasă să văd ce puteri vom căpăta cu toții, după ce plecăm. Până atunci, hai să vedem ce vor oamenii ăștia de la noi. Eu vreau, oricum, să le spun una-alta, pentru că prea ne-au luat pe nepregătite. Măcar să vadă că nu e politicos ce au făcut.

Și intrară așa, mână în mână, râzând cu gura până la urechi, în Casa Conducătorilor. Și erau o pereche nemaipomenita, printre toți omuletii aceia seriosi din jurul lor. Vezi tu, pe Pluto, Conducătorii sunt omuleți care își iau mereu rolul în serios. Sunt mai certăreți decât ceilalți, dar asta nu înseamnă că nu sunt drepți și cinstiți atunci când iau decizii.

În câteva minute, erau deja într-o cameră mare, unde mai bine de zece Conducători îi priveau atent, studiindu-le fiecare mic detaliu din îmbrăcăminte ori atitudine. Lumi și Color se simțiră ca la școală, atunci când te scoate cineva la tablă și tu stai acolo, așteptând să te întrebe ceva, sperând că vei ști să răspunzi la întrebare.

Lumi și Color Escu, începu omuletul târșâit care venise la biblioteca lui Lumi în ziua precedentă, v-am ales pe voi pentru că membrii familiei voastre adună laolaltă mai toate cunoștințele și puterile pe care le au locuitorii planetei noastre.

Ne-am gândit că, atunci când veți călători în familie, va fi mult mai ușor să treceți peste drumul lung spre Pământ și înapoi, că veti învăța împreună și împărți mai ușor, fără greutățile pe care le-ar întâmpina alții, toate piedicile pe care le veți întâlni.

Avem încredere în voi și știm că ne veți reprezenta cu succes într-o misiune simplă: să-i convingeți pe pământeni că Pluto e planetă și nu altceva. Că nu se pot juca cu casa noastră fără să ne întrebe și pe noi despre asta.

Vă oferim, pentru călătorie, cea mai bună navă pe care au putut-o asambla Constructorii. E rezultatul multor ani de cercetare și e, cred eu, cu mult peste toate zvonurile care circulă pe Pluto despre puterile navelor noastre spațiale. Vă urăm mult succes și vom ține legătură pe toată perioada călătoriei, dacă aveți nevoie de sfaturile noastre.

Drum bun!

Și, ca la un semn invizibil, toți cei zece conducători se ridicară deodată, ieșind din cameră într-un rând ordonat și tăcut. În urma lor, Lumi și Color priveau muți de uimire, ca și cum scena s-ar fi petrecut la televizor, în altă lume și nu acolo, la doar câțiva metri de ei. Rămăseseră singuri. Se uitară unul la altul, încercând să înțeleagă ce ar trebui să facă în continuare.

Le-ai zis-o, începu Color să râdă. Și îi prinse mâna lui Lumi într-o atingere caldă și relaxantă.

Lumi nu apucă să mai spună ceva, pentru că în spatele lor se auzi un glas care le spuse simplu:

Nava e gata să vă primească.

Și omulețul ce rostise vorbele se întoarse brusc și ieși pe ușă, făcandu-i pe Lumi și Color să alerge după el. Se gândeau amândoi că probabil nava e pregătită, nu că îi așteaptă, că doar n-o fi o ființă ca și ei, să-i aștepte undeva. Câteva minute mai târziu, își dădură seama că omulețul spusese adevărul. Nava îi aștepta și, mai interesant de atât, chiar avea chef de glume:

Buna dimineața!, Lumi și Color, se auzi un glas dulce și haios de undeva de peste tot în jurul lor. Dar ce fețe de micinik aveți astăzi!, continuă vocea, amuzată.

În față, într-un hangar, o navă cum nu mai văzuseră niciodată sclipea ca un stol întreg de fluturi argintii. Era mult mai înaltă decât orice bloc văzusera ei vreodată, decât orice pom sau orice lucru despre care citiseră în toată viața lor.

Era că un balon, deși nu asta îți rămânea în minte când o priveai pentru prima dată. Nu. Îți rămânea în minte scheletul ce părea să o înconjoare, alături de ochii vii cu care nava părea să te privească mereu, oriunde te-ai fi aflat în jurul ei.

Acum, că se uitau mai bine, părea că nu doar ochii erau acolo, ci și un năsuc mic și rotund și o gură care, de la distanța asta, părea un fel de sistem luminos foarte interesant.

Daca n-aș ști că ești o navă spațială, as crede că ești un balon, intră Color în jocul ei. Mi-am dorit întotdeauna să zbor cu un balon.
Păi un balon sunt, replica nava, iar apoi continua. De fapt, dacă tot mergem pe Pământ și tot am primit de citit întreaga enciclopedie de științe a pământenilor, am putea spune că sunt o sferă Dyson. O să vorbim noi, în viitor, despre ce sunt și ce nu sunt eu. Până atunci, hai să vedeți ce camere frumoase v-am pregătit.

Lumi și Color urcară pe rampa ce li se deschise în fața ochilor și pătrunseră într-un spațiu mai familiar decât se așteptaseră. Omuleții de pe Pluto, într-un fel ingenios și neașteptat, construiseră în interiorul navei o replică exactă a casei familiei Escu. Erau acolo și frigiderul și biblioteca și toate celelalte lucruri pe care le știau prea bine. Doar că, noi fiind cu toate, multe arătau cu mult mai bine decât cele de acasă. Ha!, era chiar și culcușul lui Timok. Chiar și mingea lui Music era acolo.

Uimiți, cei doi vorbiră cu nava multă vreme. Dacă la început li se părea ciudat, în scurtă vreme uitară că nu e un alt omuleț cu care vorbesc. De fapt, aveau mereu senzația că vorbesc cu cineva care e chiar în camera alăturată. Și, vorbind, își depășiră toate fricile pe care le simțeau. Înțeleseră că erau pe mâini bune, că ei nu trebuiau să facă absolut nimic, că nava o să meargă singură exact unde trebuie. Ăsta e cel mai important truc ce te poate ajuta să treci peste o frică: să vorbești deschis despre ea, să recunoști. Ai să vezi că și alți oameni din jurul tău simt același lucru, iar frica ta va deveni, deodată, mult mai mică. Fricile se micșorează atunci când le arăți cu degetul în public.

Cât despre Color și Lumi, atunci când se pregăteau să coboare de pe nava, își dădură seama că o considerau, deja, un alt membru al familiei lor. Și, uite așa, deodată, Lumi și Color se gândiră că acum erau o echipă de șase: pe lângă ei doi, mai veneau în călătorie Selfi, Music, Timok și, bineînțeles, Nava.

Coborâră de pe Navă mult mai senini decât urcaseră și se înțeleseră că o să revină a doua zi, alături de copii, să înceapă să pregătească toate celelalte lucruri de care aveau nevoie, pentru călătorie. Deși, după tot ce văzuseră acolo, era clar că nu va mai fi nevoie să-și aducă de acasă mare lucru. Casa mergea cu ei, nu? Poate doar cărți, jocuri și alte idei care să îi țină ocupați și să îi distreze.

Chiar, cum te cheamă?, întrebă Color în timp ce pășea jos de pe rampa de coborâre din navă.
Cum ai vrea să mă cheme? Constructorii mei nu s-au gândit până acum la un nume. S-au concentrat, mai degrabă, să termine ce aveau de făcut. În plus, probabil că e mai bine să-mi dați voi un nume, nu? Sunt o navă nou-născuta. Dacă ar fi să aveți încă un copil, cum l-ați numi? Unul așa mare și rotund, cum sunt eu.
Ce-ar fi să te cheme Nava?, întrebă Color. E simplu, e ușor și spune totul despre ține.
Nava, Nava, repetă vocea jucăuș. Îmi place! O să ne distram! De abia aștept să plecăm, continuă Nava și, în timpul ăsta, Lumi și Color simțiră cum toată frica lor dispare. Plecau în familie pe Pământ. Acum, chiar așteptau călătoria cu multă emoție și erau siguri că Selfi și Music vor fi încântați de Nava.

În următoarele zile, copiii și Nava s-au întâlnit. Selfi și-a adunat multe instrumente, cărți și alte chestii ciudate în mai mulți rucsaci. Color și-a luat mai multe jocuri și cărți care să-i țină mintea ocupată. Iar Music și-a cumpărat cel mai frumos pian pe care l-a putut găsi, să continue să compună muzica și în timpul drumului. Lumi, în schimb, s-a ocupat să ia pe nava mâncare, flori și alte lucruri care să-i ajute să fie multă vreme aproape de toate bunătățile pe care le aveau acasă.

Daca mâine ar trebui să pleci într-o călătorie care ar dura ani de zile, ce ți-ai lua cu ține? E o întrebare usoara, poate, deși atunci când te apuci cu adevărat să strangi, îți dai seama că e mai complicat decât pare. Atunci când pleci la drum, e important să iei cu ține lucrurile pe care le crezi necesare, dar și lucruri care să te ajute să îndepărtezi plictiseala și tristețea.

Chiar, daca mâine ai pleca într-o călătorie de un an, care sunt cele 10 lucruri pe care le-ai lua cu ține, într-un bagaj mare, mare de tot?

Ultimele ore înainte de plecare

Selfi își strânse familia în jurul ei în seara de dinaintea plecării. Avea în față multe planșe de desen, creioane colorate și cărți.

Că să știm cu toții unde mergem, hai să desenam câte ceva. Noi locuim în sistemul solar și suntem a noua planetă de la Soare.

Și Selfi lua un creion și schiță Soarele. Imediat lângă Soare, îl desena pe Mercur, o planetă gri închis, aproape maronie. După Mercur, apăru Venus cel galben, apoi Pământul verde și albastru, Marte cel roșu, Jupiter portocaliu, Saturn gri deschis, Uranus și Neptun cu nuanțe diferite de albastru. Privite așa, planetele stăteau cuminți, înșirate toate ca niște mărgele, una după alta, alături de Soarele cel mare și galben. Dar Selfi nu se oprise aici.

După Neptun, continuă ea, se află un spațiu în care s-au adunat multe obiecte despre care se spune că plutesc acolo de la formarea universului. Oamenii i-au spus Centura Kuiper, după numele unuia dintre ei, Gerard Kuiper, care a descoperit-o cu ceva timp în urmă. Aici, în centura Kuiper, se află și Pluto, dar și alte planete de mărimea noastră, ca Eris ori Ceres.

Și Selfi desenă în continuare, astfel încât toată lumea, chiar și Timok, să știe exact ce urmează după ce vor pleca de pe Pluto.

Că să putem convinge Pământul, va trebui să trecem pe la fiecare dintre celelalte 7 planete și să le obținem sprijinul ca Pluto să fie menținută la rangul de planetă a sistemului solar. Ne vom întâlni cu ființe diferite de noi, cu ființe care gândesc altfel decât o facem noi sau arăta cu totul altfel decât ne-am inchipui noi că arăta cineva. Cărțile pe care le-am citit spun puține despre toate aceste ființe. Și, totuși, va trebui să ne întâlnim cu toate, să discutăm și să le convingem să ne ajute. Nu putem pleca de pe nicio planetă fără să fi obținut pecetea lor, prin care ne sprijină în cererea noastra către Pământ. Ne trebuie, deci, o hârtie pe care vor scrie dorința lor să ne ajute, iar pe hârtie o să pună un fel de ștampilă mai complicată, ce arăta că hârtia vine chiar de la conducătorii planetei repective. Ștampila aceea se cheamă pecete.

Selfi îi privi pe toți și le citi culorile. Văzu frică și emoție dar, dincolo de ele, în corpul fiecăruia dintre membrii familiei văzu speranța și bucuria că urmează o aventură pe cinste. Exact așa simțea și ea.

Dormiră duși în ultima lor noapte pe Pluto de dinaintea plecării. Iar dimineața, atunci când se pregăteau să plece spre Nava, o mulțime mare de omuleti îi aștepta pe drum, de-o parte și alta, cu steaguri și încurajări. Știi, atunci când faci lucruri doar pentru ține, simți o bucurie retinuta. Însă, atunci când lucrurile pe care le faci sunt în folosul unui număr foarte mare de oameni, vezi altfel viața. Iar ei se simțeau acum datori fața de Pluto și omuletii sai. Datori să meargă până la Pamant și datori să obțină, de la toate planetele din sistemul solar, sprijinul pentru Pluto.

Drumul le-a luat mult mai mult decât trebuia. De fapt, s-au și întors de câteva ori, pentru că unii omuleti îi rugau să dea mâna și cu ei. Și le urau toate-n univers și-n stele. Lumi, Color și ceilalți membri ai familiei s-au simțit mici eroi care urmau să cucerească spațiul cel nemărginit. Și sentimentul asta a stat cu ei tot drumul, chiar și când s-au urcat în nava și au început pregătirile pentru startul călătoriei.

Nava fost mai tăcuta decât de obicei, semn că și ea era emoționată că pleacă. Era primul ei drum în spațiu și își dorea din toată inima ei de metal să reușească să-i aducă înapoi, întregi și fericiți, pe membrii echipajului său. Misiunea cea mai importantă a unei nave nu e să zboare, nici să înfrunte primejdii, ci să reușească să-și ducă și să-și aducă echipajul în siguranță. Asta e tot. Iar Nava era tare emoționantă la gândul că va fi nevoie să folosească toate puterile ei pentru a duce călătoria la bun sfârșit.

În câteva minute, erau în spațiu. Și începeau prima lor ședință de zbor. Prima oprirea era pe Neptuno, dar până atunci trebuiau puse la punct câteva lucruri.

Continuă povestea, așa cum o povestește Timok