Eu sunt Timok și sunt un micinik. Cum, nu știi ce e un micinik? Hmm, hai să îți povestesc, atunci. Acum mulți ani, noi micknikii arătam ca niște căței. Cu blană aurie și frumoasă, cu urechile fâlfâind, așa, în vânt.
Apoi, habar n-am din ce cauză, un strămoș de-al meu a înghițit un balon. El n-a pățit nimic, doar că s-a uitat în oglindă și ce să vadă. Era rotund precum balonul. Și nu mai putea merge normal, ca toți cățeii, în patru lăbuțe. Nuuu. Dar putea țopăi. Țop, țop, din loc în loc.
Toți copiii lui și toți copiii copiilor lor s-au născut, apoi, așa. Rotunzi ca niște baloane și țopăicioși nevoie mare. Țup, țup, țup. Doar că noi nu ne oprisem din inventat. Nuu.
Vezi tu, bunicul meu, marele Timocescu, a descoperit ceva interesant. După cum își dorea, putea sufla afară tot aerul din el și putea deveni mic sau subțire sau oricum ar fi avut nevoie să fie.
Și încăpea, astfel, în orice loc, oricât de strâmt ar fi fost el. Timocescu a devenit, astfel, unul dintre cei mai cunoscuți miciniki de pe Pluto.
În plus noi, micinikii, avem cu toții un secret pe care nu-l știe nimeni. Înțelegem perfect limba omuleților de pe Pluto, stăpânii noștri. De fapt, înțelegem limba oricărei ființe cu care intrăm în contact. Doar că nu le spunem asta. Nuu.
Ne prefacem în continuare că suntem animăluțe haioase și neștiutoare. Așa aflăm care omuleți vorbesc frumos de noi și care nu. Cred că toate animalele din lume fac așa. Se prefac că nu înțeleg mare lucru, să fie sigure că știu atunci când stăpânii lor le tratează urât.
Sunt sigur că toți cățeii și toate pisicile de pe Pământ se distrează rău de tot uitându-se la oamenii care vorbesc cu ele de parcă ar fi așa, puțin prostuțe.
Eu sunt norocos. Stăpânii meu sunt, de fapt, familia mea, pentru că mă tratează ca și cum aș fi unul dintre copiii lor. Nici nu mi-aș mai putea imagina viața fără ei și fără timpul super tare pe care îl petrecem împreună.
Îmi aduc aminte și acum ziua în care Color, cel mai bun prieten al meu, m-a adus acasă la familia Escu. Atunci, nu știam că am putea fi prieteni. Așa că am încercat să-l sperii.
Știi, noi micinikii, suntem foarte fioroși dacă vrem. Mârâim amenințător, ne zburlim parul peste tot și arătam așa, ca o bilă de blană ce s-a udat și apoi a fost uscată cu feonul. Hmm, de fapt s-ar putea ca imaginea asta să nu fie chiar amenințătoare. Dar în capul nostru așa arătăm.
Color m-a găsit pe stradă. Nu-mi aduc aminte cum am ajuns acolo, tot așa cum nu-mi aduc aminte unde era familia mea. Știu doar că stăteam pe stradă, țopăind înainte și înapoi după omuleții ce treceau pe lângă mine, încercând să-i conving să mă ia acasă.
Color a fost singurul care s-a oprit și m-a luat în brațe.
– Vaaai, ce culoare aurie frumoasă ai, măi animăluț, l-am auzit spunând.
Doar că mă luase prin surprindere și m-am speriat. Am mârâit și m-am înfoiat la blană. Și as mai fi făcut multe, dacă pe Color nu l-ar fi apucat râsul. Și s-a apucat apoi și el să mârâie la mine și mi-a zis, în timp ce scotea limba și făcea așa, un zgomot de pârțâit cu buzele:
– Mi-as înfoia și eu părul doar că, vezi, mi-au căzut mai toate firele. Așa că să zicem că m-am înfoiat și la blană. Cred că noi doi o să ne înțelegem de minune.
Și, din ziua aia, Color a devenit cel mai bun prieten al meu. Bine, mie îmi place și de ceilalți membri ai familiei Escu, dar de Color îmi place cel mai mult.
E haios și-mi aduce întotdeauna un cadou mic, micuț, oricât de micuț ar fi, atunci când vine acasă. Chiar dacă e doar o bucată dintr-un fruct care îmi place sau o mingiuță mică de tot. Uneori mă gandesc la faptul că nu-mi aduc aminte de familia mea adevărată tocmai pentru că familia Escu e familia mea adevărată.
Ce-i un micinik, n-ai aflat?
E ca un balon cu blană
Parc-un câine a mâncat
O mingiuță dolofană
Micinicii încap oriunde
Se pot face mari sau mici
Și, în câteva secunde
Sunt acolo sau aici
Fioroși sunt foarte rar
Nu e genul lor să fie
Fioroși nu, dar măcar
Sunt haioși, asta se știe!
Timok
