Știu, te întrebi ce e aia pecete. Și eu m-am întrebat. Așa că m-am dus la Selfi, într-o seară, când mergeam noi cuminți printre stele, și i-am arătat cu boticul cuvântul acela pe care îl tot scria pe caiet. Și Selfi mi-a explicat:
– Demult, cu multă vreme în urmă, pe Pământ, unde mergem noi acum, orice scrisoare pe care voiai să o trimiți undeva putea să facă săptămâni sau luni pe drum. În plus, nu existau plicuri și lipici, așa cum există astăzi, motiv pentru care n-aveai de unde să știi dacă scrisoarea ta nu cumva a fost citită și de alții. Pentru unii oameni era important să nu afle oricine lucrurile pe care le scriau ei. Așa se face că regii, dar și alți oameni importanți, au tot căutat o metodă prin care să poată lipi scrisorile. Să nu le poată citi alte ființe. Sau, dacă le citesc, să fie imposibil să lipească scrisoarea la loc. Au căutat și-au tot căutat o soluție, până când le-a venit o idee.
Au turnat, din fier, diverse desene interesante. Ele erau plate ca niște ștampile, dar anumite bucăți din ele (conturul unui animal din desen, spre exemplu) erau puțin mai bombate. De cate ori voiau să lipească o scrisoare, acopereau marginile scrisorii cu ceară topită și puneau, peste ceara caldă ștampila din fier despre care ți-am povestit mai sus. În felul ăsta, când ceara se răcea, scrisoarea era lipită și oricine încerca să o citească se trezea că, deși rupe acel sigiliu, nu-l mai poate face la loc, pentru că nu mai are ștampila despre care vorbim, să o pună pe ceară.
Toate planetele și-au ales câte un desen ce le reprezenta și au făcut, fiecare, câte o astfel de ștampila pe care o pun pe toate documentele importante ce pleacă de pe planeta respectivă. Ștampila se cheamă pecete, iar să obții un document cu ștampila înseamnă că obții pecetea în cauză, de la planetă.
Am urmărit-o pe Selfi și am înțeles cum e cu pecetea și cu scrisorile. Da, e bine să nu-ți poată citi cineva gândurile pe care le trimiți altcuiva. Eu, spre exemplu, scriu des prietenilor mei micinici de pe Pluto. Le trimit scrisori cât de des pot. Îi întreb cum mai are gustul suculețul de bulimag, știi, nectarul ăla dulce pe care îl beau cu plăcere toți micinicii de pe Pluto, cum mai e vremea, câți micinici noi s-au mai născut și tot așa. Nu mi-ar plăcea să-și bage cineva nasul în scrisorile mele, evident.
După toate peripețiile noastre de pe Pluto, a fost ușor să luăm scrisoarea prin care ei susțineau, alături de noi, că Pluto e planetă. Ne-au pus ștampila pe o hârtie în care declarau sus și tare că, dacă Pluto nu e planeta, atunci nici Pământul nu e planetă. Și ne-am trezit, deodată, urcați în Navă și ridicați de pe norii cei pufoși ai lui Neptun.
Ne luasem La revedere de la monstruleți cu lacrimi în ochi, recunosc. Ne-a fost frică de ei la început, dar apoi, pe măsură ce ne-am împrietenit, am ajuns să îi adoram pentru blănița lor frumoasă, pentru gingășia lor și pentru vocea care merită înregistrată și transmisă la radio în toată galaxia.
Music și-a făcut mulți prieteni acolo și au decis că, atunci când ne întoarcem din călătoria spre Pământ, să ne oprim pe Neptun și să înregistrăm câteva melodii compuse de Music pe voci ale unor monstruleți neptunieni. Sigur o să fie ceva extraordinar. Ne-a fost tuturor greu să plecăm de pe Neptun, dar trebuia să mergem mai departe.
Când eram gata-gata să decolam, s-a mai întâmplat ceva. Nava ne-a spus că afara e un neptunian cu niște saci mari în spinare, ce pare că strigă după Timok. Am oprit motoarele, am deschis ușa și, minune, s-au revărsat în Nava multe multe crănțănele albe și pufoase. Pentru o clipă, am ajuns în raiul bezelelor și nu-mi venea să mai plec de acolo.
I-am mulțumit neptunianului și el a dat din cap. Eram prieteni pentru totdeauna.
Și Nava ne-a ridicat sus, tot mai sus, după care ne-am îndreptat spre următoarea aventura a călătoriei noastre printre stele. Dar, despre ea îți voi povesti în capitolul următor.
O să treacă înc-o lună
Timp în care exersați
Cu părinții, împreună
Vă jucați, citiți, dansați
Și în zilele acestea
Va ajunge negreșit
Alt capitol din povestea
Despre Timok cel vestit
