– Chiar sunt curios cum arăta ființele de pe Saturn, l-am auzit pe Color spunând, în timp ce își punea pe el costumul special de mers în afara Navei.
– Și eu sunt curios, i-a răspuns Music. Și sunt și mai curios ce probe ne vor pune în față ca să luăm pecetea.
Lumi îi privea gânditoare și nu spunea nimic. Selfi, în schimb, răsfoia grăbită mai multe cărți deodată în timp ce încerca să ne aducă aminte ce avem de făcut, odată ce ajungem pe suprafața planetei.
– Să nu strigați ori să vă apucați să alergați de colo-colo, ne spuse ea. Nu știm cum sunt cei de acolo și cât de fioroși pot fi, așa că hai să nu riscăm inutil. E foarte probabil să fi avut noroc până acum, iar ființele de pe Uranus ori Neptun să fie singurele prietenoase din întreg Universul. Poate pe Saturn trăiesc monștri fioroși ori cine știe ce creaturi de coșmar. Deci mergem, plutim, nu facem mișcări bruște și luăm decizii chiar acolo, în funcție de ce se întâmplă.
Îmi puneam papuceii și mă gândeam la creaturile hidoase despre care povestea Selfi. Oare o să-mi fie frică să adorm după ce se termină aventura de pe Saturn? Oare îmi vor clănțăni dinții de frică atunci când o să îi văd pe cei de acolo? Mă gândeam eu așa, dar apoi am uitat la ce mă gândeam, pentru că în castronelul meu de mâncare părea că mai rămăsese ceva. Miam, miam, bune sunt crănțănelele astea, bune de tot. Așa, să continuăm cu papuceii. Uuuuuf, gata, am terminat. Sunt pregătit de plecare.
În jurul meu, toată familia se echipase și era gata de aventură. Nava ne deschise o mică ușă pe care, unul câte unul, ne aruncam spre Saturn. Ne aruncam e mult spus, pentru că, imediat ce pășeam afară, părea că ne ridică ceva suficient de mult încât să nu cădem, ci să plutim, ușor și haios chiar, unii lângă alții, ca niște baloane ce zboară fericite dintr-o parte în alta.
Primul meu gând a fost să mă joc. Adică, sigur, parcă Selfi ne spusese ceva înainte să plecăm, dar o să-mi aduc eu aminte ce era. O să-îmi aduc aminte în timp ce mă joc. M-am apucat, deci, să fac ”Vruuuum”, ”Vruuum” și să înaintez prin aer ca și cum aș fi avut un motoraș. Mă răsuceam, mă învărteam și, mai presus de orice, făceam gălăgie mare, mare de tot.
Mi s-a părut mie ciudat că Selfi dădea din mâini destul de insistent, spre mine. Mă cheamă să mă joc și cu ea, normal! M-am întors, deci, și am plecat așa, plutind haios prin aer, spre Selfi. Doar că, în timp ce torceam ca motorașul, m-a trăznit un lucru: tocmai asta nu trebuia să fac. Să nu fac gălăgie, să îi supăr pe monștrii cei fioroși de pe Saturn. Am înlemnit și m-am oprit brusc din orice. Am plutit așa, ca un micinik blocat, prin spațiu.
Doar că, în spațiu, vezi tu, nimic nu e ca pe Pământ. Când plutești spre un loc, dacă nu ai cum să găsești un motoraș care să te oprească și să te îndrepte spre altă direcție, continui să plutești, așa, în neștire, fără să poți schimba direcția. Așa și eu. Pluteam, pluteam, am văzut că trec de Color, de Music, trec chiar și de Selfi. Și m-am cam speriat, convins că nu mă voi opri decât în gura unei creaturi din cine știe ce coșmar de micinik. Am început, deci, să fac iar ”Vrooom”, să pornesc motorașul, cum ar veni, și am reușit, într-un final, să mă opresc. Și m-am oprit.
Mă uitam bucuros către Selfi, să îi fac semn că totul e bine, când i-am văzut privirea înlemnită de groază. Se uita spre mine ca și cum ar fi văzut cine știe ce grozăvie. ”Hei, sunt eu!”, îmi venea să îi strig. ”Liniștește-te! Nu pățesc nimic!” Dar ea nu părea că observă semnele mele și continua să se uite într-un fel pe care nu îl mai văzusem până atunci.
Măi să fie. Oare m-am murdărit. Și dau să mă uit la papucei, să mă conving că sunt tot acolo și nu s-au pătat de cine știe ce culoare ciudată. Și, în timp ce mă uităm la papucei, văd ceva gri, dar de abia se vedea, dincolo de piciorușele mele. Mă uit mai bine și aproape că-mi vine să leșin de frică. Eram în fața unui fel de chestii gazoase, așa. Nici nu știu să îți explic prea bine. Era ca și cum ar fi acolo, dar n-ar fi. Ceva de genul ăsta. Și era mare. Și eu, când zic mare, atunci e mare, maaaaare de tot.
Am ridicat eu privirea să văd cât de mare e și m-am oprit, la un moment dat, pentru că nu reușeam să îl cuprind. Am făcut puțin ”Vroom”, să mă dau înapoi. Și l-am văzut pe tot. Avea un ochi. Unul singur. Un ochi, da? Am văzut asta și n-am mai reușit să văd nimic altceva, pentru că mi-a venit să fac ”Vroom” iar și m-am ascuns după Selfi. Când m-am uitat din nou, creatura dispăruse. Oare aveam ceva halucinații? Dar nu, la cum privea în continuare Selfi în acea direcție, sigur creatura fusese acolo. Dar… unde era acum?
Probabil că își caută haita să ne atace. Probabil că nu vom mai scăpa vii de aici. Și erau atâtea crănțănele bune pe Navă pe care n-am apucat să le mănânc. Și bezele din acelea, de care am vorbit cu ceva vreme în urmă. Îmi plângeam de milă și parcă aș fi plâns tare, cu lacrimi mare de tot, dacă nu mi-ar fi fost frică să scot vreun sunet. În timpul ăsta, Color, Lumi și Music s-au strâns cu toții în jurul lui Selfi. L-am văzut pe Color cum se pune ca un fel de scut în fața noastră și ne împinge, pe toți, cu mâinile, în spatele lui.
Priveam în jur, așteptând atacul. Ne era groază de-a dreptul și acolo am văzut pentru prima dată cum arată o familie adevărată. N-am strigat, nu am fugit fiecare în altă direcție, ci am rămas uniți, apărându-ne unii pe alții. Încet-încet, am căpătat curaj și am început să mă gândesc ce le voi face creaturilor groaznice imediat ce apar. Îmi exersam în minte loviturile de luptă pe care le văzusem în filmele lui Music și mă mișcam, așa, încercând să-mi aduc aminte cum se făceau mai bine.
După mai multe minute, groaza s-a transformat în uimire. Niciun monstru nu mai apăruse, nicio haită nu ne atacase. Nicio adiere de vânt, măcar, nu ne atinsese. Dar, să nu ne lăsăm păcăliți, poate că sunt mai inteligenți decât credem. O să ne adoarmă simțurile și ne vor ataca atunci când ne așteptăm mai puțin. Eu așa cred că se va întâmpla.
Color, însă, pornise în zbor spre direcția în care se arătase monstrul mai devreme. A mers până acolo, a dat din mâini, a făcut semne de salut, dar nu s-a întâmplat nimic. Parcă monstrul dispăruse în ceață și refuza să mai stea de vorbă cu noi.
– Dacă li se pare că nu suntem interesanți deloc?, întrebă Music. Dacă pur și simplu nu le pasă de noi? E și asta o variantă, nu?
– Este, confirmă Lumi. Deși aici, în jur, simt așa un fel de conversație care se tot poartă. Parcă mii de unde ar trece în jurul nostru, dintr-o parte în alta, ducând cu ele cuvinte șoptite într-o limbă tare ciudată. Nu știu cum să explic, dar mai devreme nu era nimic de genul ăsta. De când a apărut monstrul s-a pornit nebunia undelor.
– Hai!, strigă Color. Aici nu e nimic. O să mă întorc și mergem mai departe, poate reușim, totuși, să găsim un saturnian.
În timp ce vorbea Color, am simțit că mă bate cineva pe spate. Mă întorc, nu e nimeni! Eh, mi s-a părut, probabil. Sigur mi s-a părut. Mă uit iar spre Color când ”Hop!”. Acum chiar am simțit, că n-aveam cum să nu simt: cineva mi-a tras, ușurel de tot, un șut în fund. Serios?, gândesc eu și mă întorc furios, așteptând să dau de Music. El mai face din astea când vrea să ne jucăm. Doar că Music nu era acolo, era undeva mult mai departe și n-ar fi avut cum să-mi dea un șut în fund.
Oare să mi se pară iar? Nici nu apucasem bine să-mi termin gândul, că simt cum mă gâdilă cineva în talpa piciorușului drept. Prin papucei, da? Ori, când pe mine mă gâdilă cineva, mă apucă râsul. Și râd, și râd, până când nu mai pot. Așa am făcut și acum. Am râs ca un micinik apucat. Și ceilalți membri ai familiei s-au uitat la mine ca la un țicnit. Le-am văzut uimirea și supărarea în privire. Adica, noi suntem în primejdie și mie îmi arde de râs? Doar că mie nu îmi ardea, doar mă gâdila ceva în talpă. Prin papucei.
Mi-a trecut prin cap să fac puțin ”Vroom” spre locul de unde părea că vin mâinile care mă gâdilau. Fac și, uimit, constat că în fața mea se arăta, ușor-ușor, silueta monstrului de mai devreme. Doar că nu era același. Nu. Primul avea ochiul de un albastru super frumos. Ăsta de acum avea ochiul verde. În rest, semănau ca două picături de apă. M-am uitat la el, el părea că se uită la mine. Nu-mi mai era așa de frică, așa că m-am uitat în jos, spre piciorușele mele. Și atunci, m-au apucat toți nervii. Deci, cum să îți spun. Se uita cu ochiul ăla verde la mine și cu mânuțele lui mari și așaa, ca de fum, ce crezi că făcea? Încerca să-mi fure papuceii! Am început să tremur de frică și, până când să mă gândesc eu ce-i de făcut, monstrul dispăruse.
Mă întorc spre ceilalți, dar ei păreau că îl urmăresc încă pe Color, care cerceta locul. Nimeni nu văzuse întâlnirea mea cu ceața furăcioasă. Așa o să le zic de acum înainte: Ceața Furăcioasă. Oare nu i-a învățat nimeni că nu-i frumos să furi?
Îmi plac papuceii mei
Sunt așa de călduroși
Frig nu simt deloc prin ei
Și în plus, chiar sunt haioși
