Cețoșii erau, din nou, adunați cu toții în jurul nostru. Ce ochi frumoși puteau să fie acolo, în mulțimea de saturnieni! Lumi s-a apropiat de ei și, după o vreme, s-a întors către noi, spunând. – Vor să ne dea un cadou, pe lângă pecete. Timok, te duci tu să îl iei, te rog? Saturnienii mi-au făcut loc și, din mijlocul lor, din ceață, a început să se construiască ceva. Am așteptat o vreme până să devină clar
Mă uit în jur și nu trec mai mult de câteva clipe și, din spatele meu, simt o bătaie ușoară pe creștet. Îmi ciufulește moțul și nu-mi place foarte tare. Dar nu zic nimic. Îl văd iar pe cețos lângă mine, în timp ce îmi face semn să îl urmez. Ce să fac, merg! Fac ”vrooom”, după el, zburând prin spațiu și mă trezesc într-un soi de labirint, așa, suspendat în aer. Cum ar veni, un soi de casă
Saturnianul cu ochiul verde se apropie de mine. Clipește des, pare că s-a blocat clipind, așa. Îmi venea să râd, că părea un robot stricat. Apoi am auzit-o pe Lumi cum traducea vorbele lui și, astfel, aflăm cu toții cum gândește un saturnian: – Pentru a câștiga aprobarea noastră, trebuie să treci de Aventura Invizibilă. Vei intra într-o cameră magică unde lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi! Bip. Vei intra într-o cameră magică unde lucrurile nu
Eram așa de nervos, încât se zburlise blana pe mine. Eu când sunt nervos sunt rău, rău de tot. Și fioros. Sunt așa de fioros că și mie mi-e frică de mine. Hoooop!, iar a apărut monstrul ăla cu ochiul lui verde și mânuțele furăcioase. Pare că vrea să se apropie iar de papuceii mei. Ia să-mi trag eu piciorușele sus, să fac puțin ”Vroom” și să plec de aici. Heeei, Heeei, îmi vine să strig către ceilalți, dar
– Chiar sunt curios cum arăta ființele de pe Saturn, l-am auzit pe Color spunând, în timp ce își punea pe el costumul special de mers în afara Navei. – Și eu sunt curios, i-a răspuns Music. Și sunt și mai curios ce probe ne vor pune în față ca să luăm pecetea. Lumi îi privea gânditoare și nu spunea nimic. Selfi, în schimb, răsfoia grăbită mai multe cărți deodată în timp ce încerca să ne aducă aminte ce
Chiar, de ce unele baloane zboară spre cer bucuroase, iar altele cad atunci când ne jucăm cu ele? Oare sunt supărate pe noi? Sau, dacă sunt triste din alt motiv, le putem ajuta? Prin mintea mea de… Timok, trec des astfel de întrebări. Sunt sigur că și tu ai, la fel, niște probleme maaaari, mari de tot, de lămurit. Eu, când nu știu răspunsul la ceva, o întreb pe Selfi. Cu privire la baloane mi-a spus o poveste interesantă.
Roșie privea fix peretele din fața ei și se tot gândea. Oare fusese la fel de colorat și înainte? De fapt, nu, nu asta i se părea ciudat. Poate că fusese colorat, nu era sigură, dar nu în acele culori. Și, în timp ce se uita cu atenție, începu să vadă acolo o mulțime de castroane cu ciorbă roșie, gustoasă, la fel ca acelea de pe Makemake. Ce bine, se gândi Roșie, că tare îi mai era foame! Se apropie,
Varza călătoare n-avea ferestre, așa că eroii noștri n-aveau habar ce se petrece afară. Erau tare curioși pentru că, vedeți voi, pentru ei spațiul sigur trebuia să semene cu ceva sos de roșii care se mișcă permanent. Așa spuneau cărțile de știință de pe Makemake, așa li se spusese și lor de când erau mici. Nu că ar fi citit ei cărți, dar sperietura preferată a părinților era să le spună că, dacă nu sunt cuminți, vor fi prinși în
Lui Rodie Radiantă nu-i era frică doar de înălțime. De fapt, cred că ar fi mai ușor să enumerăm lucrurile de care nu-i era frică lui Rodie, pentru că ar fi mai puține. Știi, monstru-monstru, dar să nu uităm că era gingaș, greu la minte și foarte foarte speriat. La puțină vreme după adunarea de la Primărie, au fost luați pe sus, urcați într-un soi de varză plutitoare și trimiși în spațiu. Nu le-a zis nimeni nimic, i-au aruncat
– Nu mai suport planeta Pluto, da? N-o mai suport!, strigă în gura mare Cireașă Cosmicoasă, primărița unui oraș de pe Makemake. Trebuie să facem ceva! Imediat, mulțimea de ființe adunate în fața primăriei orașului începu să strige și ea: – Să facem ceva! Să facem ceva! Bravo primarului nostru! Primărița continuă discursul, fără să se lase întreruptă de mulțime: – Deși uneori mă gândesc la plutonieni ca la niște făpturi atât de plăpânde și lipsite
Așa se întâmplă, de obicei, cu noi, să știi. De pe orice planetă am fi. Puțini dintre noi sunt răi cu adevărat. Mulți devin răi în timp, după ce trec prin tot felul de întâmplări nefericite. Atunci când văd că nimeni nu vrea să le ajute, multe ființe se închid în ele și refuză, în viitor, ajutorul dat celorlalți. Așa începe totul. Apoi, acele ființe altădată bune fac prima faptă cu adevărat rea. Unele din întâmplare, altele pentru că
Nu-i spuneți lui Timok, dar în capitolul ăsta o să vă zic eu, Nava, câteva lucruri interesante. Și mie îmi place să-l ascult pe micinikul nostru auriu povestind, dar s-a întâmplat ceva important și trebuie să știți. Cred că familia Escu e în pericol. Cam pe când noi plecam în călătorie printre stele, pe Makemake, o altă planetă pitică, nu departe de Pluto, niște făpturi înfiorătoare își puneau la punct propriul lor plan răutăcios. Le-am urmărit, cu antenele mele
În dimineața următoare, m-am trezit devreme. M-am spălat mult, mult de tot, ca blana mea aurie să fie așa, strălucitoare ca Soarele. M-am gândit chiar și să o rog pe Selfi să-mi atunci puțin sclipici în blană, dar apoi mi s-a părut că aș arăta așa, mai puțin fioros, cu sclipici în blană. Ultima dată când am fost la bal, eram încă pe Pluto. Mi-aduc aminte și acum ziua în care Lumi a venit acasă și ne-a spus că
Știam că Lumi era obișnuită să transmită celorlalți gânduri bune atunci când lumina, dar n-o auzisem niciodată vorbind așa cum trebuia să o facă acum. Eram deci curios ce urmează. Și-a urmat ceva interesant. Tare interesant! – Când eram mică, eram obișnuită să fiu în centrul universului. Familia mă trata așa. Prietenii mă tratau așa. S-a întâmplat de atâtea ori, încât am început să cred că așa e lumea. Că eu, Lumi, am fost menită să-i stau în centru, iar
Privit de departe, Color părea că e un actor aflat pe o scenă, unde spectatorii îl urmăreau cu sufletul la gură. Ținea mingea cu o mână, iar cu cealaltă gesticula prin aer, ca și cum ar fi vrut s-o convingă de adevărul pe care i-l spunea: – Când eram mic, credeam că frica e un lucru rău. Că ne blochează și ne strânge în brațele ei înghețate, că ne oprește să vedem lumea așa cum e ea. Când eram
Poarta înțelepților era o minge mare, mare până la cer. Și, undeva în fața noastră, în minge părea că e tăiată o ușă imensă, prin care am trecut cu toții uimiți de minunățiile pe care le vedeam. Dincolo de poarta, în minge cum ar veni, parcă pășeam în altă lume. De jur împrejurul nostru, rafturi ca într-o bibliotecă urcau sus, sus de tot. Iar în ele, stăteau ca un fel de mingi dezumflate, prăfuite și puse acolo de când
Ai intrat vreodată într-un loc de joacă unde sunt multe mingi de plastic? Genul acela de mingi peste care te poți arunca la fel ca într-un bazin plin cu apă? Așa îmi venea mie să fac, în timp ce mergeam printre mingile de pe Uranus. Am mers o vreme printre mingi. Îmi venea să iau câte una în gura și să mă joc așa cum o făceam acasă cu mingea mea preferata. Am scuturat repede din cap, să-mi treacă
În câteva zile, Uranus apărea în fața noastră ca o bilă uriașă. Într-un fel, semăna puțin cu Neptun. Era la fel de albastru și la fel de înghețat. În jurul lui, ca un cerc fin de tot, străluceau 13 discuri. Și da, știu că ești interesat să afli, Uranus era culcat precum butoiul imaginat de Selfi. – Știm ceva despre ființele de pe această planetă?, Întreba Color, iar Nava îi răspunse imediat. – Nimeni n-a reușit să le vadă
Am dormit zile întregi După ce-am fost pe Neptun Mi-a fost frică! Înțelegi? Că nu-s îndeajuns de bun Crănțăneam mereu bezele Mă mutam pe fund, pe burtă Și gândeam, privind la ele Că a fost o cursă scurtă Știi, ne-am descurcat chiar bine În orașul cel pufos Ne-am purtat cum se cuvine Iar ei ne-au primit frumos Iar acum, avem pecetea Prima dintre cele șapte Stai, că mă apucă setea Mă duc să beau niște lapte Mmmm, acum e mult
Știu, te întrebi ce e aia pecete. Și eu m-am întrebat. Așa că m-am dus la Selfi, într-o seară, când mergeam noi cuminți printre stele, și i-am arătat cu boticul cuvântul acela pe care îl tot scria pe caiet. Și Selfi mi-a explicat: – Demult, cu multă vreme în urmă, pe Pământ, unde mergem noi acum, orice scrisoare pe care voiai să o trimiți undeva putea să facă săptămâni sau luni pe drum. În plus, nu existau plicuri și