Să vorbești neptuniană nu e greu. Trebuie doar să vorbești subțire, subțire de tot și să inversezi literele în cuvintele pe care le spui. Adică, să nu spui ”bună!”, ci ”ănub!”, să nu spui ”foame”, ci ”emaof”. Și tot așa. În plus, că să te audă uriașii, trebuie să vorbești folosind o voce foarte foarte subțire. Încearcă!, sigur o să reușești din prima. Color a învățat repede ce trebuia să spună. Lumi, Selfi și Music i-au pus pe hârtie
În timp ce Selfi vorbea cu monștrii blănoși, eu mă tot întrebam ce-o fi ăla bilubici. Am jucat multe jocuri la viața mea, dar de bilubici n-auzisem niciodată. Și mă uităm la arătările alea și mă gândeam cât de repede fug ele și ce-ar trebui să fac să le întrec. Selfi s-a apropiat de mine și mi-a lămurit misterul. – Timok, sala de bilubici e în camera alăturată. E mare, ca un stadion, pentru că la bilubici trebuie să
Nici nu-mi revenisem bine după tot concursul și neptunienii ne-au luat după ei în altă cameră, unde trebuia să se țină a doua probă a întrecerii noastre: ghicitoarea. Camera era înaltă, iar într-o parte avea amenajat ca un fel de scaun mare, de genul celui pe care stau, de regulă, regii și împărații. Unul dintre neptunieni s-a apropiat, greoi, de scaun. S-a așezat acolo și ne-a privit ca pe niște maimuțoi ce habar n-au că s-a inventat roata. Adică, nu
Am urmat monstruleții, prin jeleul pufos care era casa lor, până când ne-am apropiat de ceva ce semăna foarte mult a oraș. Adică, să înțelegi mai bine, seamănă cu un oraș, dar nu cu un oraș obișnuit. Părea un oraș făcut de o cofetărie. Mda. Salivez. Străzile erau construite din același material pufos și tremuricios ca și norii. Iar casele… ei, aici era ceva ce merită povestit. Casele de pe Neptun sunt, de fapt, ca niște mari bezele, cu moț
N Ne-am dat jos pe Neptun direct pe un nor din acela pufos. Whoaaa, ce senzație interesantă. Norii de acolo seamănă cu o trambulină maaaaare, mare de tot. Și albastră. Adică, să înțelegi mai bine, gândește-te puțin cum ar fi să pășești pe un fel de jeleu mare și pufos. Bineînțeles că nu te poți ține pe picioare așa cum o făceai înainte, nu? Ne mișcam atât de rău în sus și în jos, în stânga și în dreapta, înainte
Știți ce am aflat eu de la Selfi? Mi-a povestit într-o seară, când stăteam și mă uitam la ochii ei. Probabil pentru că îi place mult de mine și pentru că, atunci când stau cocoțat peste ea și mă uit la ochii ei pare foarte bucuroasă, mi-a zis: – Mai Timok, tu știi ceva despre Neptun? M-am uitat în ochii ei iar și am zis că, dacă m-a luat așa, e clar că știe că înțeleg ce zice. Deci nu
M-a bucurat atât de mult că a început călătoria noastră printre stele, încât mi-a venit iar cheful să scriu versuri. Vezi tu, noi micinikii, suntem foarte sensibili. Și, atunci când ne bucurăm tare, vorbim în rime. Vorbim între noi, adica, pentru că ți-am zis că nimeni altcineva nu știe că noi putem vorbi și înțelege ce spun cei din jurul nostru. Așa că, scuză-mă, dar nu mai pot, trebuie să-ți spun o poezie: Pân-atunci eram… cevaCa și tine, un piticDar
Când m-am întâlnit prima dată cu Nava, mi-a fost frică de ea. Mie, neînfricatul Timok, mi-a fost frică de ceva. Nu e rușine să recunoști asta, să știi. Până la urmă, frica e un sentiment bun, pentru că ne ajută să fim atenți la pericolele ce ni s-ar putea întâmpla. Frica ne face corpul mai rapid, vederea mai ageră și auzul mai bun. Bineînțeles, imediat ce vezi că îți e frică de ceva, trebuie să te gândești cum poți depăși
În ziua aceea, l-am simțit de departe pe Color. Vezi tu, noi, micinikii, avem un nas foarte fin și simțim orice persoană sau lucru de la o distanță foarte mare. E una dintre puterile noastre cele mai importante. Ușa s-a deschis, iar eu m-am prefăcut că stau nepăsător într-un colț al camerei. Mă jucasem cu Selfi până atunci, iar acum stăteam și pierdeam timpul pe covor. Dar pândeam cu colțul ochiului să vad când intră Color. Au intrat pe rând
Pe cât de mic eram atunci când m-a găsit Color, pe atât de curios eram. Așa că, atunci când m-a dus acasă, m-am apucat imediat să țopăi și să miros tot ce puteam mirosi prin casa lui. Buuun!, mi-am zis după o vreme, pe aici nu trecuse alt picior de micinik, așa că m-am liniștit. Știi, nouă nu ne place să stăm în case în care au stat alți miciniki înaintea noastră. Nu de alta, dar pe Pluto e o
Eu sunt Timok și sunt un micinik. Cum, nu știi ce e un micinik? Hmm, hai să îți povestesc, atunci. Acum mulți ani, noi micknikii arătam ca niște căței. Cu blană aurie și frumoasă, cu urechile fâlfâind, așa, în vânt.Apoi, habar n-am din ce cauză, un strămoș de-al meu a înghițit un balon. El n-a pățit nimic, doar că s-a uitat în oglindă și ce să vadă. Era rotund precum balonul. Și nu mai putea merge normal, ca toți cățeii,
Sus, pe cer, sunt multe stele Noaptea, îți apar de-ndatăȘi, pitită printre eleE-o planetă minunată Pluto-i zice, și-i piticăUnii spun că-i un misterDe ce ea e mult mai micăDecât Luna de pe cer Oamenii au tot pozat-oCe-i pe ea voiau să știeDar apoi au ignorat-oȘi au spus că e pustie ”E doar piatră, vânt și gheațăȘi e frig, vaai, ger curat”Așa că-ntr-o dimineațăNu i-a mai interesat Anii au trecut, iar PlutoSe-nvârtea în continuareNu-i păsa că n-au mai vrut-oȘi-au lăsat-o în