Varza călătoare n-avea ferestre, așa că eroii noștri n-aveau habar ce se petrece afară. Erau tare curioși pentru că, vedeți voi, pentru ei spațiul sigur trebuia să semene cu ceva sos de roșii care se mișcă permanent. Așa spuneau cărțile de știință de pe Makemake, așa li se spusese și lor de când erau mici. Nu că ar fi citit ei cărți, dar sperietura preferată a părinților era să le spună că, dacă nu sunt cuminți, vor fi prinși în ciorba de roșii din spațiu și mâncați de cine știe ce făpturi necunoscute.
Au trecut zile, au trecut nopți, luni de zile chiar. Ce să mai, minute întregi au trecut, și Rodie, Coacăză și Roșie s-au plictisit de moarte în mașina lor zburătoare. S-au apucat chiar să joace fazan dar, cum nu țineau minte cuvintele întregi, s-au tot certat și s-au certat din cate litere să fie cuvintele cu care joacă. Au căzut, într-un final, de acord să joace cu cuvinte dintr-o literă.
Multă vreme, după aceea, s-a auzit când de la unul, când de la altul, ”S”, ”S”, ”S”, ”S”, ”S”, ”S”. Nu scriu de câte ori s-a auzit, că ne plictisim și noi. Aleseseră, bineînțeles, litera S cu care să spună litere noi. Hmm, sună chiar prostesc acum că am spus cum e fazanul cu o literă, nu?
În timp ce sâsâiau unii la alții, varza s-a oprit. Ușa s-a deschis brusc și, dincolo de ușă au văzut… nimic! Nimic-nimic și tot acest nimic era negru! Rodie, curajos dintr-o dată după ce a trecut cu bine de prima întâlnire cu ființe de pe alte planete, a pășit ușor dincolo de pragul ușii. Doar că, imediat după aceea, s-a trezit plutind în ceva ciudat. Nu era ciorbă de roșii, nu era nici altă formă de ciorbă, era doar un mare nimic negru!
În timp ce el plutea, de ușa navei s-au apropiat Coacăză și Roșie. Când l-au văzut plutind și învârtindu-se pe loc, au început să râdă. Apoi, au scos pistoalele lor cu biluțe mici și mirositoare și s-au apucat să-l pocnească pe Rodie. De fiecare dată când îl pocneau, el se ducea mai departe, și mai departe de navă. Și se învârtea și mai tare.
Coacăză era aproape vânăt de râs, iar Roșie stătea să pocnească. Apoi, când Rodie aproape că nu se mai vedea, au început să-l strige.
– Vino înapooooi! Vino înapooooi!
Dar Rodie nu răspundea. Și nici nu părea să se întoarcă. Coacăză și Roșie s-au panicat, convinși că Rodie vrea să îi părăsească. Apoi, le-a venit o idee. Coacăză a legat-o pe Roșie cu o sfoară lungă și i-a dat drumul. Apoi și-a dat și el drumul după Roșie, în caz ca trebuie să îl ajute. Deodată, în jurul verzei pluteau trei monstruleți, nu doar unul singur. Și toți urlau de groază. Și se învârteau.
Atunci, i-a salvat varza. Pentru că detectase că niciun membru al echipajului nu mai era la bord și că nu sunt pe vreo planetă anume, nava s-a mișcat ușor și i-a adus pe toți înapoi, pe ușa de pe care săriseră.
Câte strigăte și strâmbături au schimbat între ei! Cât s-au mirat de aventura prin care tocmai trecuseră! Ba chiar Coacăză, convins că tocmai a descifrat misterul, le-a spus șoptit că ”ciorba de roșii există, dar nu te lasă să o vezi”. Auzind o astfel de idee, ceilalți s-au declarat și ei convinși pe loc de inteligența lui Coacăză. Tocmai văzuseră ciorba de roșii. Doar că, din cauza unor puteri doar de ea știute, n-o văzuseră deloc. Le-a acoperit vederea și au văzut negru în fața ochilor.
Ce ciudat e spațiul ăsta! Și ce minune că aveau printre ei un gânditor așa cum era Coacăză. Fără el, ar fi continuat să spună că spațiul era negru, întunecat de-a dreptul, și n-ar fi știut niciodată că se plimbaseră prin ciorba legendară, cunoscută de toți cei de pe planeta lor.
S-au gândit să joace din nou fazan, dar li s-a părut greu. Așa că au jucat un alt joc. Și-au ales fiecare câte un perete, apoi l-au privit luung, lung de tot. Cine își muta primul privirea de la perete pierdea. Au adormit, iar când s-au trezit nu mai știau cine adormise primul, deci n-au pierdut și n-au câștigat vreunul jocul peretelui.
Coacăză era în continuare mândru de misterul pe care îl lămurise mai devreme, așa că s-a gândit să înceapă să scrie, acum și aici, primele capitole din viața lui legendară. A!, și încă un lucru: voia să fie căpitanul navei. Merită asta, nimeni nu se compara cu mintea lui genială.
În timp ce se gândea așa, lui Coacăză îi căzură ochii pe Roșie, care dormea dusă. Se uită, se uită, iar, după un timp, începu să râdă în hohote. Rodie se trezi și el și, somnoros, îl întrebă de ce râde.
– Uite, Roșie doarme sprijinită de un buton mare și roșu. L-a apăsat!, spuse Coacăză, în timp ce se prăpădea de râs.
– Da, ai dreptate, îi răspunse Rodie. Ce-o face butonul acela?
– Sigur ne duce pe câte o planetă nouă și necunoscută, se umflă Coacăză în piept, conștient că iar va fi nevoie de curajul și inteligența lui, acolo unde vor merge.
Și, după o vreme, nava se opri, iar Coacăză și Rodie ieșiră hotărâți pe ușă, asteptând cu nerăbdare noile aventuri. În tot acest timp, Roșie dormea și nu auzi glasul obosit ce striga afară ca și cum ar fi ajuns la capătul puterilor:
– În sus! În sssuuuuuuuuus!
Coacăză și Rodie intrară în navă, împinși de niște mâini nevăzute. Erau îngroziți.
– Și ăștia ne-au copiat primaru’!, strigară ei, într-un glas.
Câteva minute mai târziu, obosiți, adormiră. Și dormiră o vreme, timp în care Roșie se trezea și se uita cu poftă la butonul roșu care-l atrăgea ca un magnet. Dar nu-l apăsă, pentru că altceva mai important îi atrase atenția.
Uneori, de mintea noastră
Se lipește câte-un gând
ca ventuza pe fereastră
stă acolo tot strigând.
”De ce nu apeși butonul?”
”Chiar să nu te pot convinge?”
”Dă puțin de tot cartonul,”
”înc-un pic! și-l poți atinge!”
Fix atunci, adu-ți aminte
Că-i mai bine să te-oprești
Dă-l încolo, fii cuminte
Cine știe ce pățești!
