De crezi că ai o viață grea, încearcă să pui într-un apartament de două camere doi parteneri de viață, căsătoriți de mulți ani, copiii lor adolescenți și un animal extrem de energic. Ține-i acolo vreo trei sau patru ani. Aruncă-i în mai multe situații pline de stres. Și, în tot timpul astă, încearcă să menții echilibrul în casa asta plutitoare.
Pe dinafara, sunt un monstru de liniște. Și-ncerc să îi țin pe toți în jurul meu echilibrați și calmi. Uneori mă păcălesc chiar și pe mine cu minciuna asta, dar îmi revin repede. Noaptea, înainte să adorm, iese la suprafață fața mea cea adevărată și rămâne acolo, lângă mine, în pat, ore întregi, până când adorm epuizat de goana după răspunsuri. N-am idee de ne vom întoarce din drumul asta și nici măcar dacă mâine seară, la ora asta, vom mai fi în viață sau nu. E greu să te obișnuiești cu așa ceva.
Norocul meu e că eram defect, deja, dinainte de-a pleca în călătorie de acum. Așa că orice defecțiune suplimentară se simte mai puțin, ca atunci când mașinii care oricum nu merge i se sparge unul dintre cauciucuri.
Într-un fel, asta e salvarea mea, că nu mai iau lucrurile atât de în serios ca în trecut. M-am obișnuit atât de tare să-mi fac griji, încât am depășit stadiul în care mă sperii de provocările noi. Pur și simplu le accept.
