Nici nu-mi revenisem bine după tot concursul și neptunienii ne-au luat după ei în altă cameră, unde trebuia să se țină a doua probă a întrecerii noastre: ghicitoarea. Camera era înaltă, iar într-o parte avea amenajat ca un fel de scaun mare, de genul celui pe care stau, de regulă, regii și împărații. Unul dintre neptunieni s-a apropiat, greoi, de scaun. S-a așezat acolo și ne-a privit ca pe niște maimuțoi ce habar n-au că s-a inventat roata. Adică, nu mă înțelege greșit, dar pe mine mă enervează când mă privește cineva de sus. Și neptunianul ăsta nu doar că era înalt, dar se mai și cocoțase pe un scaun mare, mare de tot, ca să ne privească și mai de sus.
Lumi și Selfi s-au apropiat de scaun și au așteptat să audă ghicitoarea. Selfi avea creionul pregătit, pentru că problemele se rezolvă întotdeauna mai ușor dacă le scrii pe o hârtie. Monstrul a miorlăit ceva rapid și apoi s-a oprit.
Gata? Asta a fost? Adică, ce-ar fi putut spune cineva atât de repede? Selfi însă, părea lămurită. Scrisese ceva pe caiet și acum vorbea în șoaptă cu Lumi. s-au sfatuit ele, o vreme, până când a părut că au ajuns la o soluție. Atunci, Selfi a miorlăit și ea ceva pe limba uriașilor.
Neptunianul cocoțat pe scaun a sărit, imediat, sprinten, lângă Lumi și Selfi. Mi-a fost frică să nu le facă ceva dar, dar el n-avea de gând să facă asta. Dimpotriva chiar, le-a luat în brațe și părea că le felicita pentru modul cum au răspuns.
Atât de repede?, mă gandeam eu, în timp ce Selfi și Lumi se îndreptau spre noi. Chiar că sunt curios să aflu ce-a fost și cu ghicitoarea asta. Apoi, Selfi ne-a povestit.
– Ne-a întrebat ceva ciudat, dar simplu, în același timp. Numai că eu și mami, pe când lucram la biblioteca de pe Pluto, citisem multe despre întrebarea asta. Sunteți curioși să știți care a fost ghicitoarea, nu?
– Daaaa!, am răspuns noi în cor. Am răspuns și eu, noroc că n-au fost atenți, pentru că toată lumea era cu ochii pe Selfi și Lumi, să ne lamureasca o dată.
– Bine, spuse Lumi. Ghicitoarea a sunat așa:
Seara, pe cer, apar.
Deși nu le-a chemat nimeni.
Dimineața, întotdeauna, dispar.
Deși nu le-a furat nimeni
– Și ne-am gândit, ce poate fi?, a continuat Selfi. Era, clar, ceva din spațiu, pentru că ghicitoarea spunea că sunt pe cer. Că apar seara, dar nu e nevoie să le cheme cineva. Iar dimineață dispar, deși nu e nevoie să le fure cineva. Apoi, ne-am dat seama că, în fiecare seară, atunci când omuleții de pe multe planete din Univers privesc cerul, văd o mulțime de stele. Iar stelele se văd seara pentru că, în restul zilei, lumina soarelui e puternică și acoperă luminițele acestor stele. Rămân pe cer toată noaptea iar dimineața, adică atunci când răsare soarele pe acea planetă, nu le mai vedem. Așa că răspunsul era simplu: stelele.
Așa era. Era simplu răspunsul, deși eu nu m-aș fi gândit la stele, ci la grăunțele mele de mâncare delicioasă, pe care Lumi sau Color mi le lăsau seara în castronel. Mniam, mniam. Seara apăreau, dimineața nu mai erau. Normal, le mâncasem pe toate. Noroc, însă, că n-am fost eu cel care să răspundă la întrebare.
Părea că trecusem și de proba a doua. Și nu era chiar așa de rău pe cât ne imaginasem la început. Hai, că imediat vine și proba a treia, după care luăm pecetea de pe Neptun și fuga, repede-repede la Nava, că mi s-a făcut foame.
– Și totuși, Selfi, cum de știi ce limba vorbesc oamenii ăștia?, l-am auzit pe Color întrebând și mi-am dat seama că și eu ardeam de nerăbdare să aflu același lucru.
Cum se poate ca Selfi să se fi prins atât de repede ce spun monstruleții. Să fi știut ea limba asta înainte să plecăm de pe Pluto? Imposibil! Doar că, după cum veți vedea, lucrurile erau cu adevărat uimitoare.
Selfi zâmbi, apoi a luat caietul de care era nedespărțită și ne-a scris pe el niște litere, într-o ordine care nu avea niciun sens. N-am înțeles nimic. Ia vezi, tu ai înțelege ceva din ce scrie mai jos?
?nups ec iitș ăs ierv
Ce? Mă durea limbuța de cât de mult am îndoit-o încercând să repet literele alea. Lumi, Color și Music încercau și ei să repete, doar că nu le-a ieșit niciunuia. Era imposibil să vorbim limba neptunienilor. Doar că Selfi nu era de acord cu asta.
– Sigur nu vă vine în minte nicio idee prin care să înțelegeți ce scrie acolo? Bine, hai să facem altfel. Și a dat repede foile carnetelului ei, până când a ajuns la niște foi transparente.
Apoi, a scris textul pe una dintre foile transparente și ni l-a arătat. Era la fel de imposibil de citit ca înainte. A întors foaia și atunci.. am înțeles. Chiar era simplu. Scrie și tu, dacă poți, textul de mai sus pe o bucata de plastic transparent. Sau scrie-l pe o foaie subțire cu o cariocă neagră, neagră de tot. O să vezi că, atunci când întorci foaia, scrisul îți va transmite, totuși, ceva.
?nups ec iitș ăs ierv = vrei să știi ce spun?
Așa am învățat noi să înțelegem limba neptunienilor și așa ne-am prins de ce Selfi tot scria lucruri în caietul ei, ori de câte ori vorbeau monstruleții. Scria, apoi dădea pagina și citea scrisul. Apoi le răspundea scriind în plutoniană, întorcea pagina și le arăta scrisul întors pe dos, iar monstruleții îl înțelegeau. Ce chestie deșteaptă, nu?
Mai rămăsese să-l învățăm pe Color să vorbească în limba monstruleților. Părea destul de îngrozit de ideea asta, așa că m-am dus la el și am făcut ce știu eu să fac mai bine. I-am sărit în brațe, l-am doborât pe podeaua aceea pufoasa și albă și ne-am tăvălit amândoi o vreme, până când i-a trecut îngrijorarea. Apoi s-a ridicat, s-a uitat la Selfi, și i-a zis vesel:
– Hai să terminăm și cu ultima probă!
Selfi l-a luat de mână și au plecat amândoi la o scurtă plimbare pe strada cea mare din orașul monstruleților. Iar eu, am rămas să-i aștept acolo, flămând. Vai, ce mult îmi doream să pot merge spre Nava și să pot crănțăni mâncarea mea preferată.
În timpul ăsta, m-a mângâiat pe blană cineva. Am ridicat urechile bucuros, dar nu m-am uitat. Apoi, în fața mea a apărut un castron din bezea, plin cu mici biluțe albe. O mână de monstruleț mi-a arătat castronul și m-a îmbiat, parcă, să mănânc.
Am mirosit cu nasul meu cel puternic biluțele și aveau o aromă nemaipomenită. Am luat una între dinți, am spart-o ușor și, apoi, m-am simțit în casa noastră de pe Pluto, așezat comod pe perna mea de micinik. Gustul era extraordinar, ceva ce nu mai mâncasem niciodată. Și am ronțăit acolo, fericit, până când Selfi și Color s-au întors din plimbarea lor. M-am uitat recunoscător la neptunianul ce-mi dăduse de mâncare și mi-am dorit să înțeleagă că îl rog să îmi dea și pe nava câteva plase mari, pline de bobițe din acelea nemaipomenite. Ciudat, dar a dat din cap ca și cum a înțeles.
Apoi mi-am făcut curaj pentru proba a treia a concursului nostru. Era foarte important să o câștigăm și pe aceasta.
”!Ănub” este, de fapt, ”Bună!”
”Nut” e invers de la ”tun”
Chiar de bine nu prea sună
Așa-i limba din Neptun
