Știți ce am aflat eu de la Selfi? Mi-a povestit într-o seară, când stăteam și mă uitam la ochii ei. Probabil pentru că îi place mult de mine și pentru că, atunci când stau cocoțat peste ea și mă uit la ochii ei pare foarte bucuroasă, mi-a zis:
– Mai Timok, tu știi ceva despre Neptun?
M-am uitat în ochii ei iar și am zis că, dacă m-a luat așa, e clar că știe că înțeleg ce zice. Deci nu m-am mai ascuns și am dat din cap că nu, nu știu.
– Neptun e o gigantă gazoasă. Adică, mulți spun că planeta e formată doar din gaze și că, dacă am vrea să aterizăm acolo, n-am avea unde. Sunt doar nori, înțelegi? Doar că norii ăștia, mă gândesc eu, sunt mai groși, decât ne-am închipui. Sunt cam ca un aluat mai pufos de pâine. I-am tot cercetat și i-am cercetat și cred că încep să înțeleg ce se întâmplă acolo.
În norii de pe Neptun trăiesc niște ființe interesante. Nimeni nu le-a auzit vreodată vorbind. Și nici nu le-a văzut prea bine. Așa că, la noi pe Pluto, circulau multe legende în privința lor. Ba că sunt monștri uriași ce mănâncă pe oricine se apropie de planetă. Ba că sunt umbre zburătoare, ce te pot înconjura și speria rău de tot. Am citit toate legendele și nu cred că sunt adevărate.
În schimb, cred altceva. Și de abia aștept momentul când vom ajunge acolo, pe norii de lângă Neptun, să văd dacă am dreptate sau nu.
Am privit-o pe Selfi bucurându-se și m-am gândit că omuletii ăștia sunt ciudați rău. I-ai văzut vreodată cum își mișca mâinile și capul atunci când sunt încântați de ceva? Și ei se amuză de noi, animalele, că ne strâmbăm și ne uităm chiorâș. Pai ei cum se uită? Altfel, interesantă treabă cu monștrii ăștia de pe Neptun, care de fapt nu sunt monștri. Eu nu prea vreau să-i întâlnesc, dar dacă merge toată familia, merg și eu. Trebuie să-i apere cineva de urâții ăia, nu?
A doua zi, m-am trezit așa, cu burta strânsă dintr-un motiv pe care nu îl înțelegeam. Știi, era ca și cum aș fi mâncat niște pietre, iar ele rămăseseră acolo în burtă, grele de tot. Nu-i bine să mănânci pietre, să știi. Nu de alta, dar te poți îmbolnăvi rău de tot. M-am dus la Selfi și i-am arătat burtica. M-a mângâiat blând acolo și am simțit că-mi trece puțin. Ce bine e să te mângâie cineva pe burtică!
– Știu, măi Timok. Ți-e frică de monștrii ăia, nu-i așa? E normal să-ți fie frică. Tuturor ne e. Dar mergem împreună acolo. Câtă vreme suntem foarte atenți, n-o să se întâmple nimic rău. Plus că eu cred că monștrii ăia sunt altfel decât credem noi.
M-a liniștit Selfi, așa că m-am dus la Color, care dormea încă dus. I-am sărit pe burtă și m-am zbenguit acolo o vreme, până când a deschis ochii. Părea foarte bucuros, așa că l-am lins pe față și i-am dat bună dimineața în felul meu. Am țopăit atât de tare, încât am tras și un pârț de bucurie. Color s-a uitat la mine, m-a mângâiat între urechi și apoi m-a împins jos din pat. Doar că eu nu m-am lăsat păcălit. Așa face el când vrea să ne jucăm, știu eu. M-am furișat, deci, pe cealaltă parte a patului și i-am sărit în spinare mârâind. El se prefăcea că încearcă iar să doarmă. Cred că orice alt micinik în locul meu s-ar fi lăsat păcălit. Doar că eu, care sunt foarte isteț, mă prind imediat când Color se preface și când nu. Și știe să se prefacă bine de tot. Acum, spre exemplu, chiar sforăia de-a binelea și, când i-am sărit în spinare s-a prefăcut că se trezește. Ce actor bun e!
M-am plictisit de Color când a început iar să stea în pat ca și cum ar dormi. Nu mai era distractiv deloc. Așa că am mirosit în jur, până când nările mele au prins o aromă îmbietoare de mâncare. Știi, mie îmi gătesc mai mulți oameni de pe Nava. Ba chiar și Nava mi-a oferit de câteva ori conserve bune, bune de tot. Astăzi, cred că Lumi îmi va aduce masa de dimineață. Nu sunt foarte sigur, dar stă în bucatarie de ceva vreme. Mă furișez tiptil tiptil, până ajung în spatele ei. Acolo, latru tare, ca să-i fac o surpriză. Doar că ea nu se sperie, ca de obicei. Nu știu cum face, dar mereu simte că mă apropii.
Nu-i sar în spate, pentru că Lumi e mai mică așa, de înălțime și mi-e frică să n-o dobor. Cu Color, e altceva. El știe să se prefacă bine, cum spuneam. Când îi sar în spate, cade jos și îi zboară toate lucrurile din mână, de parcă ar fi o căzătură adevărată. Cu Lumi, însă, nu mă pot juca așa.
– Timok, azi ți-am făcut mâncarea micinikilor curajoși. Știu că ți-e frică să cobori pe norii de pe Neptun, așa că m-am gândit să-ți pregătesc mâncarea ta preferată: crănțănele.
Nu mai aud bine ce spune mai departe, pentru că sunt deja cu boticul în castron, înfulecând. Și, eu când înfulec, înfulec. Adică, îmi umplu gurița bine, bine de tot, și apoi mestec cu ochii aproape închiși de plăcere. În urechi aud doar cranț, cranț și nu mă mai interesează nimic altceva. Așa se întâmplă și acum, când Lumi probabil că îmi spunea și alte lucruri, dar eu n-o puteam urmări. Pentru că, știi, eu chiar mă bucur când mănânc ce-mi place.
Apoi, i-am văzut pe toți membrii familiei cum s-au strâns într-o cameră, așa că m-am dus și eu repede, să nu lipsesc de la adunare. Discutau despre Neptun și despre lucrurile ce ne puteau aștepta acolo. Au vorbit și Color și Lumi, apoi Selfi și Music. Îmi venea și mie să vorbesc, dar am zis că nu-i momentul să afle toți ce puteri am eu.
Ne-am îmbrăcat cu toții în costumele noastre spațiale și am pornit la treabă. A, nu ți-am spus. Costumele spațiale de pe Pluto sunt construite dintr-un material aproape invizibil. Adică, dacă te uiți așa, de aproape, aproape de tot, o să vezi ceva sclipind peste hainele noastre. De aproape, da? De aceea, ori de câte ori o să ne vezi undeva, în poze, să știi că avem pe noi costumele spațiale. Doar că nu le poți vedea. Că am lămurit și treabă asta, să mergem pe Neptun!
Țop în sus și țop în jos
Dimineața explorez
Color pare bucuros
Când în pat îl vizitez
Apoi, trec la mâncărică
E gătită. Să îmi placă!
O duc toată spre burtică
Foamea repede să-mi treacă
