Mă uit în jur și nu trec mai mult de câteva clipe și, din spatele meu, simt o bătaie ușoară pe creștet. Îmi ciufulește moțul și nu-mi place foarte tare. Dar nu zic nimic. Îl văd iar pe cețos lângă mine, în timp ce îmi face semn să îl urmez. Ce să fac, merg!
Fac ”vrooom”, după el, zburând prin spațiu și mă trezesc într-un soi de labirint, așa, suspendat în aer. Cum ar veni, un soi de casă mare fără tavan și fără podea, unde intri pe ușa din față și încerci să găsești ușa din spate.
Când am intrat în labirint, părea normal. Cel puțin la început. Coridoarele erau înguste și pereții înalți, făcuți dintr-un fel de cristal strălucitor, prin care puteai vedea, oarecum, lumina..
Ușor!, ușor! mi-am spus, pornind să explorez. Dar nu a fost deloc așa cum mă așteptam!
De îndată ce întorceam capul, auzeam un sunet ciudat, ca și cum cineva amesteca un morman mare de cuburi. Și, ce să vezi, când mă uitam înapoi, coridoarele se schimbaseră! Era ca și cum labirintul juca un joc șiret cu mine. „Aha,” am zis, „deci asta e jocul tău!”
Am început să merg mai atent, încercând să-mi amintesc fiecare cotitură pe care o făceam. Dreapta, stânga, încă o dată dreapta. Of! Am uitat! Să o luăm de la început. Era greu să țin minte drumul, când fiecare pas părea să schimbe totul în jur.
La un moment dat, m-am blocat într-un colț de labirint. Ce să fac?, ce să fac?, mă tot gândeam trist și obosit. Dar, apoi, mi-am amintit: labirintul se schimbă dacă închid ochii! Așa că i-am închis, am numărat până la trei și când i-am deschis, în fața mea apăruse o nouă cale. Interesant, deci.
Atunci, să facem așa. Cât de mare o fi labirintul ăsta? Sigur are și el un final, nu? Atunci, ce-ar fi dacă aș merge, iar și iar, doar înainte? Cum ar veni, dacă ajung în fața unui zic, închid ochii, apoi îi deschid. Fac așa până când, în fața mea, deși înainte era un zid, acum se deschide o ușă. Știi, când zidul din față se schimbă în ușă.
Așa am făcut. Am mers, am mers, am așteptat răbdător și am încercat iar și iar, până când am reușit să ies. E interesant, că mi-a prins bine aventura asta. Am învățat că, uneori, chiar și când crezi că ai ajuns în fața unui zid, că nu mai ai nicio șansă de a merge înainte, dacă ai răbdare și crezi în tine, lucrurile se pot schimba. Trebuie doar multă atenție, îndârjire și răbdare.
Eram atât de mândru de mine! Am învățat că, și dacă nu vedem schimbările, ele se întâmplă. Uneori, trebuie să ne bazăm pe memoria și puterea noastră de-a merge înainte, orice ar fi, pentru a găsi calea.
Saturnienii m-au aplaudat și mi-au zâmbit cu ochii lor strălucitori. Apoi, mi-au spus:
– Bravo, Timok! Ai trecut și de Labirintul Schimbător! Bip. Ai trecut și de Labirintul Schimbător! Bip.
Am zâmbit cu gurița mea pâââână departe, spre urechiușe. Eram gata pentru următoarea aventură în această lume plină de surprize și magie. De fapt, ce zic eram gata. Eram, deja, sigur că voi rezolva orice probă îmi pun saturnienii în față. Hai, aduceți următoarea probă, că vreau să terminăm concursul. Vă înving orice ar fi.
A patra provocare a fost într-un spațiu plin de obiecte plutitoare. Saturnianul mi-a explicat:
– Pentru a trece această probă, trebuie să găsești obiectul care ascunde pecetea. Dacă o găsești, aveți susținerea noastră în misiunea voastră. Dar ai grijă, obiectele nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. E bine să ai încredere în tine, dar e la fel de important să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Bip. E bine să ai încredere în tine, dar e la fel de important să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Bip.
Iar bip, bip. Oare ce vrea să spună? Eu sunt Timok, micinikul neînfricat, inteligent și imposibil de păcălit de probe ca asta.
Plin de încredere, am început să plutesc printre obiecte, încercând să rezolv repede problema. E o pecete, îmi tot spuneam, trebuie să fie ușor de găsit. În graba mea, am ignorat, însă, detaliile importante. Nu am observat că unele obiecte se mișcau diferit sau cum lumina se reflecta în mod ciudat pe altele. Nu le-am privit niciodată mai mult de câteva clipe, convins fiind că pecetea ar trebui să fie undeva, la vedere.
La un moment dat, am ajuns la un obiect în mijlocul căruia părea să se ascundă pecetea. Am apucat-o cu entuziasm, dar s-a dovedit a fi doar o hologramă. Oh, nu!, am strigat, dezamăgit.
Mi-am dat seama că saturnianul avea dreptate. Era foarte important să observ detaliile obiectelor cu atenție. Să am răbdare și să mă uit la fiecare detaliu, poate reușesc să aflu de acolo idei noi. Am început să plutesc și să mă uit la ele cât puteam eu de bine. Am descoperit modele ascunse, mișcări care indicau direcția de urmat și chiar și mici animații, dintr-un fel de ceață haioasă, care formau indicii.
În cele din urmă, am găsit obiectul corect, care ascundea pecetea. Era un obiect simplu, peste care trecusem rapid înainte, pentru că l-am considerat inutil. Doar că acum, când m-am uitat mai bine, i-am observat detaliile fine care ar fi trebuit să-mi arate, chiar de la început, că acolo se ascunde ce-mi doresc. Doar că eu eram prea ocupat cu mândria și graba mea.
Am reușit!, am luat pecetea! Sunt chiar Timok cel extraordinar. Am trecut eu de patru probe de-ale saturnienilor? Am trecut. Am salvat eu papuceii mei cei dragi? I-am salvat. Merit eu niște bezele când ne întoarcem pe Navă? Merit. Oooof, ce bine e să fii atent. Chiar, să țin minte lucrul ăsta: dacă vreau să fiu la fel de extraordinar și în viitor, trebuie să am încredere în mine, dar și să fiu foaaaarte atent la toate detaliile din jur. Bip. Serios? Acum o să fac bip, bip, mereu? Nu, trebuie să mă abțin. Eu sunt Timok, nu Bipmok!
